?

Log in

LOOKING UP...

to Υou, Holy Father!

March 23rd, 2016

Traducere personală din limba engleză, din monumentalul volum de documente editat de Christoph Wolff în 1998:

„De vreme ce Nobilul, Preabinecuvântatul Conte și Stăpânul nostru, Anton Günter, unul din cei patru Conți ai Imperiului, a făcut ca dumneavoastră, Johann Sebastian Bach, să fiți acceptat și desemnat ca organist în Biserica cea Nouă, [1] trebuie acum, mai presus de toate, să fiți onest, credincios și supus nobilei sale majestăți, Contele, și mai ales să vă arătați harnic și de nădejde în oficiul, vocația, practica artei și științei ce v-au fost încredințate. Să nu vă implicați în alte activități și funcții. Să fiți prezent fără întârziere în duminici, sărbători și alte zile de slujbă în Biserica cea Nouă la orga ce v-a fost încredințată. Să cântați la aceasta așa cum se cuvine. Să o supravegheați și să aveți mare grijă de ea. Să spuneți la timp dacă vreo parte a ei se slăbește și să cereți ca să fie făcute reparațiile corespunzătoare. Să nu lăsați pe nimeni să aibă acces la ea fără știrea superintendentului și, în general, să aveți grijă ca să nu se producă vreo defecțiune și ca totul să fie păstrat în bună stare și rânduială.

De asemenea, în celelalte privințe, să cultivați în viața de zi cu zi frica de Dumnezeu, cumpătarea și dragostea de pace. Să evitați cu desăvârșire reaua companie și orice distracție de la chemarea dumneavoastra și, în general, să vă purtați în toate lucrurile după voia Dumnezeului celui Preaînalt și a superiorilor dumneavoastră așa cum se cuvine unui supus slujitor și organist.

Pentru acestea veți primi salariul anual de 50 de florinți, iar pentru masă și cazare 30 de taleri, ce vă vor fi plătiți cu dovadă de primire din partea dumneavoastră, după cum urmează: 25 de florinți din taxele de bere, 25de floriți din trezoreria Bisericii și restul de 30 de taleri de la Spital. [2]

Acest certificat a fost scris și dat cu autoritatea și sub semnătura obișnuită și sigiliul Cancelariei Contelui.

Semnat, 9 august 1703 Sigiliul Consistoriului Contelui de Schwarzburg”

- (DAVID, Hans T., MENDEL, Arthur, WOLFF, Christoph, "The New Bach Reader. A Life of Johann Sebastian Bach in Letters and Documents", W.W. Norton and Company, 1998, p. 41)



======
[1] Biserica Sfântului Bonifaciu din Arnstadt, numită și „Cea Nouă”.
[2] „Spitalul este Spitalul Sfinților Gheorghe și Iacob, adăpost pentru oamenii bătrâni, locul unde Bach cânta de asemenea la orgă la slujbe.” (nota lui Christoph Wolff)

December 10th, 2015

IARNA

Share
Don Quijote smiles
anotimpul acesta este sterp,
precum moașa din satul bunicilor
ce naște doar bocete viitoare
are o mie de fii și fiice astfel,
dar care nu cunosc suspinele-i de Sarra.
așa și cerul acestei dimineți și-a deschis ochii uscați de tăcere
și urmărește întrebător urmele aburilor noștri
ce trasează prin aer intersecții ciudate, pătimașe,
pentru a dispărea atunci când gurile se unesc
și zămislesc un sărut,
anotimpul acesta este sterp.

October 8th, 2015

LA INCEPUT A FOST ZAMBETUL

Share
sometimes me
La inceput a fost zambetul
el a facut toate lucrurile vazute nevazute,
si toate lucrurile marunte din care au crescut cele mari
din iepurii de camp elefantii
din pamantul de sub unghiile copiilor africani continentele
din gurile cascate la asfintit filosofii
din zambetele mai mici iubirea
din cele mari fericirea
iar din nisip durerea, si nasterea, si bocetul.
si timpul, zambetul a facut timpii mari si timpii mici
iar pe cei mici i-a acordat cu fractiunile de zambet,
care dadeau ora exacta mereu mai devreme
incat toata lumea barfea si urmarea stirile de ieri si de maine,
niciodata de azi.
si apoi zambetul s-a asezat sa se odihneasca
si sa scrie cat se poate de rar, clipind de placere,
toata istoria lumii de la inceput
la sfarsit a fost zambetul.

September 23rd, 2015

FILOXENIA. O PILDA

Share
the fish
Vreau refugiati, exilati de toate felurile, alungati de soarta si vitregiti de semeni, ii vreau pe saracii si pleava lumii capitaliste nebune, vreau victimele sadismului religios din iadul cel mai de jos, mic si mijlociu, din toate rasele si culturile pamantului, dar nu vreau ocupanti. Stiu, in schimb, ca aici e taina lui Dumnezeu si ca Avraam atunci cand i-a primit pe cei trei straini nu a avut in fata sa trei personaje neaparat cumsecade din filmele holywood-iene de epoca, cu alura de Charlton Heston, Peter O'Toole sau Kirk Douglas, ci pur si simplu niste straini, care in final s-au dovedit a fi ingeri. Mi-am pus problema daca porunca Mantuitorului: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!" sau "Iubiti pe vrajmasii vostri! Faceti bine celor ce va urasc!", nu se refera mai degraba prin metonimie la un angajament personal decat la unul colectiv, daca nu cumva este mai firesc sa-ti iubesti aproapele chiar daca este vorba despre semenul tau din Canada, decat mase intregi de oameni a caror religie iti este intamplator ostila in mod capital. Raspunsul e greu de aflat, desi pilde precum cea oferita in articolul sau de Parintele protosinghel Maxim Vlad (1), despre virtutile primirii strainilor de catre Sf. Paisie cel Mare, sunt cele care il contin:

<<Cuviosul Paisie era un monah care nu avea nici un bun al său. El nu avea nimic să ofere. Nu avea bunurile lui Avraam. Avea doar bunăvoinţa de a găzdui pe străini cu multă smerenie şi dragoste. Le spăla picioarele cu mâinile lui. Le ştergea şi le săruta.
Într-o zi l-au cercetat trei oameni, care păreau foarte săraci şi oropsiţi.
Cuviosul, ca întotdeauna, a adus apă şi a început să le spele picioarele, vorbindu-le cu dragoste şi cinste şi sfătuindu-i duhovniceşte.
Deodată, însă, a rămas surprins. „Omul” ale cărui picioare le spăla s-a aplecat, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat cu dragoste.
S-a minunat Cuviosul şi s-a întors să-l vadă. Şi L-a văzut pe Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos în toată slava Sa.
Iar Domnul i-a spus:
—  Pace ţie, Paisie, robul Meu ales!
Şi S-a făcut nevăzut.
Înţelegând Cuviosul ce se întâmplase, şi-a simţit inima încălzită. Şi ştiind picioarele cui le spălase, a luat ligheanul şi a băut apa în care spălase picioarele Domnului, ca să primească har şi sfinţenie. Dar nu a băut-o toată.
A păstrat şi pentru ucenicul său, care atunci lipsea. Iar când acesta s-a întors foarte obosit, i-a spus:
— Ţi-e sete? Du-te şi bea apa aceea din lighean!
Ucenicul i-a răspuns:
— Să fie binecuvântată!
Dar nu a spus-o din toată inima. Şi nici n-a băut-o. Şi-a zis în sinea sa: „De ce să beau eu lături?Asta este poruncă la oboseala mea, Părinte?” Şi a găsit că propria-i judecată este foarte corectă.
Cuviosul i-a spus iarăşi:
— Fiule, ai băut?
— Nu încă.
— Bea apa din lighean!
— Acum mă duc.
A spus-o sec, dar nu s-a dus. Iar gândul său a rămas împietrit: „Ia uite ce poruncă îmi dă mie Părintele!”
Cuviosul i-a spus pentru a treia oară:
— Du-te, fiule, şi fă ceea ce ţi-am spus!
Dar el din nou nu l-a ascultat.
Întristat, Cuviosul i-a spus:
— O, fiule, dacă ai şti ce dar ai pierdut prin neascultarea ta!
Atunci, pentru prima dată, s-a gândit că poate a greşit că s-a încrezut în judecata proprie. Atunci, pentru prima dată, s-a gândit la purtarea şi bunătatea Cuviosului faţă de el. Şi, căindu-se, s-a dus.
Dar a găsit ligheanul uscat!
Atunci i-a părut şi mai rău. „Ia uite ce situaţie, s-a gândit, îşi bate joc de mine!” S-a întors şi, foarte amărât, i-a spus:
— Cuvioase Părinte, dar nu este nimic în lighean, este uscat.
— Fireşte, fiule, s-a uscat. Pentru că mai întâi s-a uscat inima ta. Încrederea ta în propria-ţi judecată te-a făcut să pierzi darul lui Dumnezeu. Este oare îngăduit să uiţi, fie şi pentru o clipă, că ascultarea înseamnă viaţă, pe când neascultarea înseamnă moarte ?
— Dar ce era apa aceasta?, a întrebat ucenicul.
Avva Paisie i-a povestit totul şi ucenicul a înţeles. Dar era prea târziu. Răul fusese făcut. S-a căit şi a început să plângă amar.>>.


=====
(1) http://constantanoastra.ro/primirea-de-straini-sa-n-o-uitati-caci-prin-aceasta-unii-fara-ca-sa-stie-au-primit-in-gazda-ingeri-i

August 4th, 2015

DOUA MINUNI

Share
Porumbel grabit


De multe ori minunea este marginala, nu se impune cu centralitatea, distinctia sau greutatea cu care ne-am dori, sau ale unui fapt ori argument elocvent. Ceea ce o caracterizeaza este fragilitatea, straveziul, diafanul, incertitudinea si actualizarea perpetua, aparent nedeplina, precum nasterea unui cuvant aflata doar la etapa subvocalizarii lui, la ingemanarea vointei cu gandul care sta sa formeze graiul...

Si mai este si minunea cotidiana, iute si vitala, a carei evidenta ne scapa prin vulgarizarea mersului si a trairilor noastre. E acea minune a carei descifrare este unica pentru ca personala, si care cumulata cu puzderia de minuni cotidiene pe care le-am experiat, constienti sau nu, alcatuiesc harta parcursului nostru existential, un pelerinaj de a carui destinatie nu stim poate mare lucru, dar pe a carui cale cu siguranta ne aflam (pentru a-l parafraza pe agnosticul si scepticul Carl Sagan).

July 31st, 2015


E adevarat, dupa cum spune parintele Schmemann, "nu suntem constransi sa aparam istoricitatea niciuneia dintre istorisirile cu privire la ce s-a intamplat la moartea Mariei, Maica lui Hristos" (SCHMEMANN,"Preasfanta Fecioara Maria", Basilica, Bucuresti, 2014, p. 52). Cu toate acestea, cateva lucruri sunt sigure pentru credincios:

1. Maica Domnului a adormit in timpul vietii Sfintilor Apostoli, fiind cinstita de catre dansii. La cum se desfasura ritualul funerar al evreilor, vestea mortii cuiva avea vreme sa se si intoarca la cel imbalsamat, asa cum o arata moartea lui Lazar, cel inviat de Hristos dupa patru zile. Prin urmare, orice adunare de rude, prieteni sau vecini, nu era improbabila, mai cu seama daca cel adormit avea o oarecare notorietate, prin viata sau conjuctura mortii, dupa imaginea cortegiului funerar impresionant al fiului vaduvei din Nain (Lc 7:12).

2. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan a fost figura centrala la Adormirea Sfintei Fecioare, dupa cum a primit porunca de la Hristos de pe Cruce: "Fiule, iata mama ta!" (In 19:27). Daca invataturile (Evanghelia) si faptele lui Iisus Hristos au fost pentru cel mai tanar dintre ucenici ca o porunca, cu cat mai mult aceste cuvinte? Iar acest lucru il consideram prin excluderea metodologiei biblice practicata de biblisti agnostici precum Bart Ehrman, care considera orice text/verset referitor la un eveniment viitor intern ca fiind o adaugare ulterioara, cel mai devreme de secol IV, de catre copisti sau de Biserica crestina in totalitatea ei presupus-monolitica si vazuta ca serviciu secret modern, cum o consacra pseudo-literar Dan Brown. (Ca sa intelegeti, daca Hristos prooroceste distrugerea Ierusalimului la Lc 21:23-24, lucru faptuit de romani in anul 70, unii biblisti considera ca versetele respective nu au existat de la inceput in Evanghelie, ci au fost adaugate dupa evenimentul istoric al distrugerii orasului).

3. Sfanta Fecioara, peste care se pogorase Duhul Sfant la Cincizecime, alaturi de ceilalti apostoli, era si cea care le amintea cel mai mult acestora de Hristos, fiul ei. Intr-un anumit sens, vaduva din Nain si fiul ei ii preinchipuiesc pe Maica Domnului si Hristos. Daca la inmormantarea fiului vaduvei acesta a fost condus de "multime mare din cetate", Hristos moare pe Cruce si este pus in mormant intr-o relativa singuratate. Fiul vaduvei este inviat de Hristos, si El Insusi inviaza, ambele invieri producand bucuria mamelor. De asemenea, destinul vaduvei (femeia singura prin excelenta) este continuat de Sfanta Fecioara care are la randul ei un Fiu inviat, si desi Acesta se inalta la cer, ea primeste un alt fiu in persoana evanghelistului Ioan: "Femeie, iata fiul tau!" (Ioan 19:26). La fel, daca la moartea Fiului toti au fugit, la moartea Maicii Sale, toti s-au adunat. Acest sens incearca sa-l recupereze icoana Adormirii Maicii Domnului.

4. La fel de sigur este si faptul ca Hristos a primit sufletul ei in cea mai deplina cinste si bucurie, la fel cum si ea, fecioara fiind, a primit sa fie insarcinata cu Dansul, de la Duhul Sfant: "Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1:38). Aceasta reciprocitate este, din nou, prezenta in anumite traditii iconografice prin imaginea lui Hristos in preajma catafalcului Maicii Sale adormite si Care o tine pe aceasta in brate, prunca fiind.

5. Prudenta evreilor si ferirea lor de idolatrie, respectiv adorarea zeilor, oamenilor si animalelor, i-a facut pe acestia sa ascunda si sa arunce in legendar mormintele tuturor figurilor importante ale istoriei lor biblice: Moise, Ilie, David, Solomon. Cu exceptia notabila a lui Elisei (4 Regi 13:21), in Sfanta Scriptura nu se vorbeste nicaieri despre vreun pelerinaj la mormantul vreunuia dintre ei. La fel s-a intamplat si cu Maica Domnului. Cu invatatura din prim-plan despre Creatorul lumii intrupat, dar in acelasi timp Dumnezeu, cultul mormantului Maicii lui Hristos, ceva mult mai concret, l-ar fi eclipsat pe cel al Fiului ei si ar fi transformat crestinismul primar intr-o evlavie provinciala fata de un anumit loc. Nici dupa moartea martirica a Apostolilor insisi cinstirea mormintelor lor nu a reprezentat ceva aparte in Biserica primara. De exemplu, mormantul arhidiaconului Stefan a fost fost tainuit (si descoperit in 415), si abia odata cu epoca Parintilor Apostolici (100-150) si persecutiile sistematice ale romanilor au inceput crestinii sa cinsteasca mormintele si relicvele sfintilor lor. Acest lucru este valabil mai cu seama in ceea ce priveste Adormirea Maicii Domnului intrucat traditia crestina, amintita fie si de doar doi dintre Parinti precum Grigorie Palama si Nicolae Cabasila, vorbeste despre o "foarte putina ramanere a trupului Fecioarei pe pamant", el fiind mutat la cer, dupa principiul nelasarii spre stricaciune a ceva atat de sfant ca altarul, chivotul, mitrasul (vintrele), care L-a primit si gazduit pe Dumnezeu ca om.


June 17th, 2015

Pe data de 12 septembrie 2014 mi-am susținut la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București teza de doctorat cu titul Cele trei Adunări Ecumenice Europene. O evaluare ortodoxă (autor: Daniil Iacșa) sub conducerea Părintelui Profesor Dr. Viorel Ioniță, cu calificativul "Foarte bine - Magna cum laude". În număr de 271 de pagini, lucrarea își propune să descrie și să analizeze din perspectivă ortodoxă desfășurarea celor mai importante întâlniri ecumenice din Europa ultimilor 25 de ani, ca momente de maximă apropiere ecumenică și intensitate teologică. Am dorit să cunosc, să înțeleg și să arăt că dialogul ecumenic este necesar și că Biserica Ortodoxă Română este parte integrantă a acestui dialog la nivel european. În comparație cu alte Biserici Ortodoxe, Biserica Ortodoxă Română s-a implicat în eforturile dialogale la cel mai înalt nivel, fiind reprezentată de-a lungul secolului al XX-lea de figuri importante ale teologiei românești precum Părintele Dumitru Stăniloae, Înaltpreasfințitul Antonie Plămădeală sau Părintele Ion Bria, găzduind în anul 2007 ultima Adunare Ecumenică Europeană, cu atât mai importantă cu cât efuziunea de bucurie și comuniune ce a făcut Bisericile să se îmbrățișeze în dialog atunci este cel mai puțin probabil să se repete în următorii ani și la aceeași nivel. În Introducerea lucrării, aflată acum în curs de publicare, am spus:

<<Dialogul ecumenic reprezintă una dintre temele cele mai dezbătute și controversate în teologia ortodoxă contemporană, și aceasta prin prisma reticențelor unora dintre ortodocși de a se angaja nu atât într-o relație de cordialitate, cât mai ales într-una de frățietate și comuniune cu cei de alte confesiuni. De unde vine această temere care atinge pe alocuri accente antiecumenice paroxistice, cu acuzații la adresa tuturor celor care într-un fel sau altul, au fost desemnați de Bisericile lor Ortodoxe să participe la acest dialog? Să fie vorba de un prost renume al ecumenismului, așa cum acuză detractorii lui, sau mai degrabă explicația trebuie căutată în felul în care în care dialogul ecumenic și rezultatele sale sunt receptate la nivelul creștinului obișnuit? Ori poate în mentalitățile ancorate în paradigma conflictuală dintre culturi și națiuni ce a precedat secolul al XX-lea? Pentru oricare dintre cercetătorii istoriei bisericești a porni de la precizarea termenilor și de la modul de înțelegere specific fiecărei Biserici în parte a unor teme și concepte precum ecleziologie, hristologie, haritologie sau misiune este aproape un truism. Rezultatele cercetării se complică vizibil pe măsură ce discuția de principiu și istoria conceptuală, structurală și simbolică se restrâng la realitățile factuale, ele însele paradoxale. De câte ori cei mai aprigi antiecumeniști nu sunt obligați, alături de entuziaștii dialogului ecumenic, să recunoască faptul că realitatea familiilor mixte, atât de des întâlnite în ultimii douăzeci de ani, devansează „pe terenul misionar” eforturile ecumenice? Prin urmare se impun metode noi de abordare a dialogului ecumenic în teologia științifică și schimbarea modalității de popularizare și receptare a rezultatelor unei întâlniri ecumenice la cel mai înalt nivel de către credincioșii obișnuiți din partea factorilor ecleziali decizionali, acesta reprezentând scopul, dar și validarea dialogului ecumenic: schimbarea felului de a-l privi pe celălalt, deschiderea către alteritate, comuniunea și dragostea reciprocă.

În cartea sa Marii reformatori luterani și Biserica Ortodoxă, Părintele Profesor Dr. Daniel Benga descrie întâlnirea dintre Philipp Melanchthon și diaconul ortodox Dimitrie, și găzduirea, de către reformator, a diaconului.1 Șederea diaconului Dimitrie în casa lui Philipp Melanchton, din mai până în septembrie 1559, a constituit, la o primă lectură, imaginea, care nu m-a mai părăsit de atunci, a dialogului ecumenic însuși. Faptul că doi oameni străini, despărțiți cultural și confesional de bariere de netrecut în mentalitatea vremii au putut să stea la aceeași masă, să mănânce aceeași mâncare și să mulțumească lui Dumnezeu împreună pentru darurile mesei, reprezintă atât un eveniment istoric, cât și un deziderat ecumenic pentru zilele noastre. Pornind de aici, de la acest tablou al întâlnirii celor doi creștini, am crezut în puterea dialogului și întâlnirii ecumenice și am dorit să fiu cât mai aproape de cercetarea acestui domeniu.

Aceasta este motivația cu care m-am angajat la proiectul vast de evaluare a celor trei Adunări Ecumenice Europene. Obiectivul vizat este înțelegerea felului în care aceste Adunări s-au organizat, cum au contribuit Bisericile la această organizare și mai cu seamă receptarea de către ortodocși a rezultatelor fiecăreia dintre ele. Am dorit să cunosc mai bine în ce măsură angajarea fiecăreia dintre Bisericile participante, dar mai cu seamă a teologilor români ortodocși, au influențat profund dezbaterea ecumenică a ultimilor 25 de ani. Motivaţia cea mai importantă în legătură cu alegerea temei o reprezintă conştiinţa chemării la dialog a omului în societatea contemporană, lucru care nu se poate realiza astăzi fără dimensiunea ecumenică.

Bibliografia apelează la izvoare contemporane, precum actele dezbaterilor şi documentele finale ale fiecăreia dintre Adunările Ecumenice Europene tratate, comentarii şi reacţii teologice atât din România, cât şi din ţările occidentale, ce vizează ecoul conferinţelor şi implementarea conceptelor şi angajamentelor convenite de acestea. Izvoarele primare pentru cercetarea de față sunt documentele Adunărilor și care privesc organizarea și desfășurarea acestora, documente care constituie Arhiva Conferinței Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva. Totodată, am făcut apel la arhiva Sectorului de Relații Externe al Patriarhiei Române, dar și la resursele de internet, care reprezintă o parte importantă din bibliografie întrucât majoritatea documentelor finale ale Adunărilor Europene, precum și declarațiile participanților, au fost digitalizate și puse la dispoziție on-line, în paralel sau chiar în lipsa unor ediții tipărite ale acestor documente. Documentele secundare au fost reprezentate de studiile care au tratat Adunările Ecumenice fie direct, fie prin tematică analogă.

Metoda de cercetare folosită a vizat prezentarea contextului istoric, cultural și politic al desfășurării celor trei Adunări Ecumenice Europene, urmată de organizarea și desfășurarea propriu-zisă a lucrărilor. În general am urmărit raportarea temelor la textul izvoarelor și analiza mesajelor din perspectiva participării ortodoxe.>>

Peisajul politic și chiar socio-cultural se schimbă în permanență, iar Europa noastră „fără frontiere”, de astăzi, la opt ani de la ultima Adunare Ecumenică Europeană, de la Sibiu (2007) este supusă altor și altor provocări generate fie de propria sa îndepărtare de tradițiile creștine care au întemeiat-o, fie de lipsa de încredere a europenilor înșiși în viitorul lor. Va putea oare funcția autocritică, o invenție a minții europene creștine (H.R. Patapievici) să-i ofere proprie salvare? Rămâne de văzut și mai ales de făptuit și din partea noastră, a românilor ortodocși.

==========

1 Pr. Dr. Daniel Benga, Marii reformatori luterani și Biserica Ortodoxă. Contribuții la tipologia relațiilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea, Editura Sofia, București, 2003, pp. 160-180.

                                     

June 8th, 2015



Pe masura ce inainteaza in varsta sau in cunoasterea unui domeniu, inteleptul se desprinde de definitii. Altitudinea unei perspective inalte de cercetare sau de traire ii descopera pluralitatea sensurilor, simultaneitatea ipostazelor, degradeurilor si gradelor intermediare, ii face transparenta granita dintre vecinatati si-i transforma echivocul in diafan. Relativismul propice ignorantei este inlocuit treptat de discernamantul si claritatea privirii panoramice: argumentele sale sunt puternice, iar concluziile axiomatice fara a fi dogmatice (respectiv necritice) ori ideologice. Lectura pe care o aplica realitatii este multipla, iar interpretarea pe care o ofera la randul lui lumii este neliteralista si de larg ambitus, incluziva mai degraba decat excluziva, expozitiva mai des decat concluziva. Mersul cunoasterii i-a slefuit mintea si inima, facandu-l sa dobandeasca rabdare, toleranta si filantropie. Daca detesta ceva, acestea sunt generalizarile, spiritul de turma si dispretul fata de traditie, concomitent cu idolatrizarea acesteia. In final, inteleptul ramane acelasi curios si mirat de la inceputul calatoriei sale epistemice.
Dimpotriva, prostul este pe de-a-ntregul omul definitiilor. Inflexibil in judecati si abrupt in concluzii, el procedeaza cu brutalitate asupra oricarui demers intelectual si intelectiv si cu resentiment in ceea ce priveste opiniile diferite. Pentru el realitatea e maniheica si orice interpretare destul de comprimata cat sa incapa intr-o definitie este literala, lapidara, sententioasa si decontextualizata. Totul trebuie sa-i confirme si nimic sa nu-i infirme. Daca e religios, va fi bigot, daca e ateu, va fi militant. Nimic nou nu poate aparea pentru el in orizontul cunoasterii, nici o intalnire cu un text sau o persoana nu-l poate urni din incremenirile sale si nici un fir de nisip din cutele imaginatiei sale latente nu va fi transformat in sticla descoperirii de iutimea curiozitatii sale. Pana la urma, prostul nu va ezita sa puna mana pe bata, stiut fiind ca e un om practic, de actiune, are vrea mai mult decat orice corectarea realitatii inconjuratoare.

April 27th, 2015

CARTE POȘTALĂ

Share
Flori de mar
Vă scriem doi cu sufletul curat,
Țesând duios a noastră epopee,
Pe plajă mituri am reinventat
Și am pictat cu tuș Marea Egee.

April 16th, 2015

FANTEZIE

Share
Medieval Romance

N-am adormit decât o clipă

Și brusc am tresărit visând

Îngânând un veșnic gând dintr-o odă într-un cânt

Al unui vlăstar de rouă peste-un greiere arzând.

Când ai fost, domniță, sfat

De heruvimi susurat?

Când ți-ai prins în viitor

Toate serile de dor și de-mbrățișări strivite,

frământări întroienite,

rugi doinite, alungite,

febrile și ostoite

de strigăte-mpărățite?

Când am alergat de luni până joi

Ca doi aluni sau doi piersici sau doi pruni

sau mai bine doi nebuni,

Iubindu-ne pe sub ploi până-n ziua de apoi,

Disecând galant, cu cleștii culturali toți Bucureștii,

Intrând snobi la trap în săli, galerii și alte zări,

Nelăsând neluminat nici un colț întunecat de stradă de sărutat?

Când te-ai transformat din sfat

În praznic înmiresmat?

Și ți-am alergat cu focul de sub pernă busuiocul

Iar printre oglinzi corai din serai seral pe splai

Am cules și ne-am oprit fructul cel binevestit,

O zodie ce explică Ursa Mare, Ursa Mică,

Instrucțiuni ce vor să zică „eu tătic și tu mămică”.

April 9th, 2015

(no subject)

Share
Rastignirea
Sfintilor mucenici din Kenya, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi, ca sa daruiasca pace sufletelor noastre! Bucurati-va, sfintilor, ca pentru numele lui Hristos ati fost ocarati si prigoniti, si de fericirea sederii cu Mirele la Cina cea Mare v-ati invrednicit!
Asta face martiriul, nu mai intreaba de dogme si anateme anti-ecumeniste, anti-papistase, anti-calvine, anti-baptiste, anti-unguresti, anti-basiste sau anti-americane, ci il boteaza pe cel care il primeste cu botezul sangelui si-l imbraca in haina luminoasa pentru a intra in Camara Domnului, dupa cum se spune in cantarea ortodoxa din Postul Mare. Nici unul dintre martiri nu a fost intrebat daca foloseste cipul sau fluorul din pasta de dinti, daca se leapada de Capitanul (what?!!), ci daca e crestin. Au stiut ucigasii ce sa-i intrebe, i-au intrebat de Hristos.
《13. Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a zis: Aceştia care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sunt şi de unde au venit?
14. Şi i-am zis: Doamne, Tu ştii. El mi-a răspuns: Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului.
15.Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea, în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său.
16.Şi nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele peste ei şi nici o arşiţă;
17.Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.》(Apoc. 7:13-17).

April 6th, 2015

INGERI IN TRUP

Share
Ingerul
Spovedaniile sunt pentru un preot ca o lansare pe geo-orbita fara nava spatiala, fara propulsoare sau costum vizibil de protectie, altele in afara de harul de care esti constient ca esti investit, dar pe care nu-l poti invoca decat in folosul celui din fata ta, care sta, de fapt, in fata Domnului.
Toti oamenii sunt frumosi, dar cei care vin la spovedit au o frumusete aparte, data de smerenia si vointa intalnirii cu Dumnezeu in lacrimile regretului si in Duhul maieuticii spirituale de care este responsabil cel care moseste nasterea ta, preotul.
In calatoria aceasta printre sufletele-stele ale fiilor duhovnicesti nu exista grafice de manual, nici retete in plic, ci poate doar deja-vu-uri intuitive si harti spirituale ale calatoriilor tale anterioare ca duhovnic, pentru ca nu e vorba despre tine, ci despre celalalt "tine", "tu"-ul alternativ, unic si irepetabil, al marturisitorului din fata ta, de fapt, iarasi, din fata Domnului.
Ei bine, in tot acest voiaj de multe ori dramatic, se intampla sa intalnesti suflete usoare, diafane, stralucitoare, clare, puternice, aflate la grade superioare si ani spirituali-lumina de toti si de toate, de tine insuti care realizezi dintr-o data ca te afli in fata unui "sfant in facere", dupa expresia parintelui Rafail Noica, chiar daca foarte batran desi nu pare, de a carui prezenta si minune a marturisirii nu esti vrednic tu insuti. Si tot ceea ce se vorbeste acolo contine o multipla dimensiune a limbajului: "V-ati certat cu cineva? Urati pe cineva?", "Nu, nu m-am certat cu nimeni, nu ma cert. Ura... este ceva impropriu oamenilor...". Si nu doar atat, e vorba de lucrurile simple ale vietii, de relatia cu aproapele si simplitatea spre perfectiune, unitara, a gandului smerit. Si atunci te copleseste si pe tine o pace, si o caldura, si o stare de bine, din care nu constientizezi nimic altceva in afara faptului ca se intampla minunea, spovedania, taina.
Si te ridici simtindu-te foarte usor, si nu te mai uiti in stanga sau in dreapta, dar parca vezi totul in jurul tau, si intri in Sfantul Altar, si pregatesti cele necesare pentru a o impartasi pe ingerul in trup care s-a spovedit si pe care El il trimite de buna seama unora sau altora dintre noi pentru a ne reaminti cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru.
Dar acest lucru nu se intampla decat o data la cateva mii si mii de ani lumina...

Floriile

Share
Flori de mar
Imi place mult numele meu. Le sunt recunoscator parintilor mei pentru asta, ei insisi cu nume frumoase. Dar pe langa numele meu mi-a placut dintotdeauna sa ma imaginez purtand nume de arhangheli sau de flori, doua feluri sublime de destin, aflate la orizontul simultan al frumusetii si puterii.
Pentru ca Floriile au trecut si am ales ieri sa ii felicit in lumea reala pe cei cu nume de flori, aduc acum doar un modest omagiu prietenilor din lista mea, din "fabrica de narcisism", care s-au bucurat ieri de sarbatoarea numelui, ca fiind norocosii purtatori adorabili ai veneratiei noastre pentru flori, singurele intrupari ale frumusetii divine lipsite de narcisism.

April 1st, 2015

Politice

Share
the fish
Bine ca au fost alegeri valide, astia ar fi tocat marunt pe oricine ar fi iesit la noi presedinte: JFK, Yoko Ono, Jamie Oliver, Maica Teresa sau Justin Capra, care a fost un om bun.

March 31st, 2015

Nicu e un tip simpatic, mereu tanar, care vine la biserica si intra in vorba cu lumea. Nu-ti cere la inceput nimic, doar te saluta si te intreaba ce mai faci. Cand cere, vrea numai lucruri bune: un costum, o sticla de sampanie, o palarie. Se imbraca traznit si extravagant in toate sezoanele. Odata a purtat o haina de blana, pe care o fi avand-o de la vreo doamna, pana la Duminica Tomei, asezonata cu pantaloni trei sferturi, ciorapi intinsi pe picior si pantofi de lac. Am poza pe undeva, e un deliciu. Toata lumea il ajuta. E bodyguardul tuturor.
Intr-o zi, Nicu imi spune:
- Parinte, va place de astia ce face?
- Cine, mai, Nicule?
- Astia, parlamentarii.
- Pai ce fac?
- Abureala totala, smecherie generala.
- Cum adica?
- Abureala totala, smecherie generala, v-am zis.
- De ce, mai, Nicu?
- Pai nu vedeti cati bani are, cum umbla la bancomate si ia banii si se baga in canale, ca vine razboiu?
Atunci am inteles si mi-am adus aminte ca pentru Nicu toti oamenii din cartier sunt dubiosi, sunt "parlamentari".
- Bine, mai, Nicule, cum spui tu. Dar mi-ai promis ca nu mai fumezi, te-am vazut, sa stii.
- Nuuu, nu fumez, parinte, pe cuvantul meu.
Asa ca, salvati democratia pana nu confunda toata lumea parlamentul cu abureala totala, smecheria generala!

March 11th, 2015

În general, cinstirea moaștelor sfinților de către creștini în antichitate avea ca obiect osemintele martirilor. De la Ierusalim până în Galia și din Alexandria până în Britania, creștinii cinsteau în mod deosebit relicvele celor care muriseră în martiriu, prin pelerinaje la altarele unde erau expuse aceste moaște și prin popularizarea vieților acestor sfinți în limba și cultura fiecărui neam. Evident, existența însăși a Imperiului Roman, apoi Bizantin, a facilitat circulația Tradiției creștine aflată, la rândul ei, în facere. Atât literatura patristică, prin omiliile rostite de episcopi de marcă, precum Parinții Capadocieni, sau prin corespondența lor, cât și cântecele populare, ne arată fervoarea deosebită prin care creștinii participau la sărbatorile marilor sfinți martiri și la pelerinajele în cinstea acestora, aflate cu foarte puțin în urma popularității pelerinajelor la Locurile Sfinte. Jurnale de călătorie precum cel al pelerinei spaniole Egeria, într-o vreme când creștinatatea nu era înca divizată între Răsărit și Apus, sau între calcedonieni și necalcedonieni, arată în mod paradoxal pentru prejudecățile noastre moderne despre antichitate o lume dinamică în care evenimentele se desfășurau cu o sincronicitate de care dau marturie izvoarele vremii.

Unul dintre obiceiurile antice legate de relicvele martirilor era și dormitul la locul sfintelor moaște sau incubatio ad sanctos, aflat în stransă legatură, de bună seamă, cu inhumatio ad sanctos, respectiv înmormântarea lângă moaștele martirilor sau mai bine spus lângă sanctuarele care adăposteau aceste moaște. În ceea ce privește înmormântarea în preajma martirilor se considera că acest lucru asigură învierea trupurilor alături de sfinții respectivi, ceea ce va aduce, automat, o dreaptă așezare la Judecata de Apoi. Acest lucru este ilustrat, de altfel, așa cum observa și Montefiore în a sa Istorie a Ierusalimului, de cimitirul de pe Muntele Măslinilor, locul de unde, potrivit unei tradiții iudaice, va începe învierea morților. Creștinii considerau la rândul lor că îngroparea în locurile potrivite, lângă mormintele martirilor, le asigură atât o trecere ușoară în lumea de dincolo, cât și o înviere alături de cei drepți. Părinții Sfântului Grigorie de Nyssa, dar și sora sa, Macrina, au fost îngropați în apropierea moaștelor Sfinților cei patruzeci de mucenici din Sevastia aflate în biserica ridicată în cinstea lor la Ibora (lângă Nyssa), iar Sf. Grigorie de Nazianz, împreună cu părinții și fratele său, Cezar, aveau de asemenea astfel de morminte.

Revenind la incubatio ad sanctos, credința spunea că dormitul la căpătâiul sarcofagului sau în timpul slujbelor de priveghere care se oficiau cu ocazia sărbătorii sfântului respectiv aducea subiectului vindecarea de boală sau cel puțin un vis care să reprezinte descifrarea căii duhovnicești de urmat. Lucrul a devenit atât de popular printre credincioși încât până la urmă s-a simțit nevoia reglementării unui astfel de obicei, alături de cel al îngropării în preajma martirilor, despre care am amintit mai sus.

Două exemple de incubație ne sunt oferite de către Sfântul Grigorie de Nyssa în cea de-a II-a Omilie la cei patruzeci de mucenici din Sevastia. Primul exemplu privește un soldat șchiop care a adormit la căpătâiul moaștelor celor patruzeci de mucenici aflate în Ibora, lângă Nyssa. În timpul somnului soldatul a avut un vis și apoi s-a trezit vindecat, fără să mai șchiopăteze în vreun fel. Al doilea exemplu îl are ca protagonist chiar pe Sfântul Grigorie de Nyssa, cel care adormind lângă moaștele acestor sfinți martiri a visat că a fost amenințat și cât pe ce să fie bătut de un grup de soldați. Unul dintre ei l-a salvat pe Grigorie în ultima clipă de mânia celorlalți, iar Sfântul Părinte își interpretează visul ca fiind o certare a necredinței sale în slujbele săvârșite pentru pomenirea acestor martiri, mustrare săvârșită în vis chiar de ei, de Sfinții cei patruzeci de mucenici din Sevastia.

Aceste lucruri consider că trebuie avute în vedere atunci se discută despre pelerinajele noastre ortodoxe de astăzi, atât de blamate în mass-media, dar atât de asemănătoare felului în care creștinii, iată, acum o mie șase sute de ani, privegheau, stăteau la rând pentru a săruta moaștele sfinților, sau adormeau cu aceștia în rugăciune.

January 1st, 2015

Poate fi ceva mai apropiat de divin, dupa o Sfanta Liturghie dumnezeiasca, precum Concertul de Anul Nou de la Viena? Zubin Mehta a luat Dunarea albastra si a transformat-o acum, pe final, intr-o arteziana universala, cu accente si splendețuri vieneze dezghiocate tacticos si generos pentru toate varstele si gusturile. La multi ani!

December 31st, 2014

LA MULȚI ANI!

Share
Pavarotti

Rugăciunea din seara aceasta, de la trecerea dintre ani, s-a săvârșit în biserica noastră mai devreme. E vorba, de fapt, despre un acatist în cinstea Mântuitorului Iisus Hristos și câte o rugăciune, din mai multe tradiții, siriacă, românească, slavă și grecească, urmate de o ectenie întreită.

În timpul Acatistului, când sufletul și mintea se scăldau într-o liniște deplină în lumina cuvintelor rugăciunii, au început să se audă lângă peretele bisericii mai multe pocnituri și petarde, bubuituri și strigăte de bucurie barbară. M-am bucurat și eu cu frații de afară care împușcau anul vechi, cu copiii și cine or mai fi fost de strânsură la oastea ancestrală a tradiției și curajului în fața întunericului și necunoscutului. Dar nu am putut să nu mă gândesc, totodată, la noblețea trăirii creștine, la puterea extraordinară a spiritului și clarviziunii credinței care ne face pe noi, cei care ne închinăm la Dumnezeu, purtătorii de ștafetă ai unui altfel de om, de neam și de generație. Acel creștinism, acuzat cândva, de Celsus de demult și de Cioran în chip poetic și nevinovat de curând, de stricarea moravurilor Romei și debilizarea patimilor si pasiunii umane, a fost în această seară vehicolul care ne-a purtat pe noi, cei din biserică, în călătoria unui AN NOU, în dâra viitoare a Anului ce stă deocamdată să vină. Prin rugăciunile publice pe care le-am rostit, am simțit cum față de cei de afară care se luptau cu Anul vechi, noi aspiram frânturi, semințe și flash-uri ale unui viitor pregustat DEJA. Am văzut aproape aievea cum prin cuvintele: „binecuvintează, Doamne, cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta”, am pășit pe un arc de cerc peste timp, în Anul cu adevărat NOU, „anul plăcut Domnului”, prorocit de Isaia și citit de Hristos în fața sinagogii înmărmurite (Luca 4), anul zilei a opta și veșnice, anul 2015 forever...

Îți mulțumesc, Doamne, pentru toate bucuriile și bunătățile pe care mi le-ai rânduit în acest an vechi. Îți mulțumesc pentru prietenii știuți și neștiuți, pentru pedagogia Ta prin ei arătată mie și nearătată, pentru rugăciunile celor care mă iubesc și pentru darul pe care mi-l faci zilnic dăruindu-mă pe mine familiei și pe ea mie. Am înțeles și am simțit, în cele grele pe care le-ai îngăduit robului Tău în acest an, săgeata amestecată cu amar și bucurie a faptului că îmi vorbești, că nu m-ai uitat și că ai un plan cu Mine care se desfășoară încă. Nu voi uita niciodată respirațiile Tale gură la gură pe care mi le-ai făcut, ghionturile salvatoare și ipostazele ridente în care m-ai îmbrăcat, dar mai ales nu voi uita și Te rog să-mi dăruiești mereu liniștea care mă înconjoară la rugăciune.

Tuturor celor cărora le-am greșit, mai ales fără să-i cunosc și din nebuneasca idee că retorica, polemica și apologetica scuză totul, le cer iertare. Cuvintele, chiar și acestea pe care le scriu acum, mă augmentează și mă umflă la proporții pe care nu le am și de cele mai multe ori nici nu le nădăjduiesc.

Vă mulțumesc și vouă, celor care faceți să fie socializarea mai comunicativă și comunicarea mai umană, facebook-ul mai twitter-esque și bârfa mai ușoară  și vă doresc un AN NOU FERICIT! LA MULȚI ANI!

December 30th, 2014

Memoria Bisericii

Share
Rastignirea
Aceste articole sunt nepretuite si nu ma intereseaza alta opinie. Orice dosar de canonizare de la ele si altele de acest fel trebuie sa porneasca. Dar pentru mine ele sunt chiar un veritabil astfel de dosar: <http://ziarullumina.ro/religios/memoria-bisericii>

December 14th, 2014

Duminica a XXVIII-a după Rusalii

(Pilda celor poftiţi la cină) Luca 14, 16-24

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că, iată, toate sunt gata! Şi au început toţi, câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici. Şi slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea."

 Există o întrebare la granița dintre gastronomie, filozofie și teologie, și anume: de ce există atât de multe referințe în Sf. Scriptură la mâncare? Toate religiile pământului au, într-o formă sau alta, trimiteri la actul mâncării, dar creștinismul, mai mult decât oricare alta, ne vorbește mereu despre „a mânca”. Veți spune: „cum așa? Putem reduce întreaga învățătură creștină la o prelegere despre mâncare? Nu spune chiar Sf. Pavel: Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. (Rm 14:17)?”. Ei bine, referința Sf. Ap. Pavel la mâncare are menirea de a înfiera aspectul material și egoist al foamei ca instinct, și nu actul mâncării în sine. Mâncarea este poarta raiului sau a morții, așa cum vedem din episodul căderii lui Adam și a Evei; mâncarea pentru ei s-a transformat din ascultare în rebeliune și distrugere atât a comuniunii cu Dumnezeu, cât și a lor înșiși. Tocmai pentru acest motiv postul pe care îl avem în Biserică încearcă să refacă, în sens invers, drumul lung al unirii cu Dumnezeu prin ne-mâncarea de cele materiale și prin mâncarea Trupului și a Sângelui lui Hristos.
      Mântuitorul Însuși, în momentele cutremurătoare ale instituirii Cinei celei de Taină le vorbește ucenicilor despre masa de Paști, despre mâncare și despre dor și comuniune, într-o alegorie ce este parcă desprinsă dintr-un vis; între mielul fript, pâinea aburindă și vinul parfumat, sub amenințarea trădării unuia dintre ucenici, Hristos le vobește apostolilor despre început și sfârșit, despre dezbinare și comuniune, despre moarte și înviere. Și peste toate, presară cuvintele sale cu sarea referințelor la mâncare, la chiar masa la care stau și la care parcă în același timp nu s-au așezat încă. El spune: „Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea, Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu.”(Lc 22:15-16). Și tot așa spune și despre vin, în mod special:Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu.” (Mc 14:25). Pentru cei de față, totul parcă se învârte într-un iureș amețitor. Frica și descoperirea, cunoașterea nouă ce li se împărtășește, bucuria mesei cu Hristos și lacrimile pentru inevitabil, se împletesc cu toate și fac din Cina cea de Taină locul liniștii împărtășite absolut, euharistic. La ce se referă Hristos? De ce vorbește despre mâncare, așa cum spunea și oarecând, la începutul propovăduirii Sale:Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi.” (In 4:32)? Și de ce îi numește pe Apostoli drept judecători preaînalți, care vor mânca în ceruri: Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Lc 22:29)? Și tot astfel, Mântuitorul vorbește despre o altă fericire, o fericire enunțată de către cineva, un necunoscut, care stătea cu El la masă:Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 14:15). Această frază stă la baza Evangheliei de astăzi, pentru că ea declanșează povestirea pildei de către Hristos. După cuvintele anonimului, Scriptura spune: Iar El a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său... ș.a.m.d.” (Lc 14:16).
      Prin urmare, iată cum am ajuns de la actul mâncării, de la mâncarea din pomul oprit de către Adam și Eva la imaginea Împărăției lui Dumnezeu ca mâncare și băutură, la chiar pilda Evangheliei de astăzi. Nu întâmplător filozoful, psihanalistul și teologul sud-american Rubem Alves numea bucătăria drept „parabolă teologică”. Pentru că intimitatea actului mâncării stă pentru om sub zodia comuniunii de la naștere, de la sânul mamei, și până la moarte, până la momentul când fiecare dintre noi ne imaginăm trecerea dincolo în pace și înconjurați de cei dragi. Într-un sens profund, a mânca înseamnă „a mânca împreună”. Mâncarea – ca act fiziologic – și masa – ca mijloc de comuniune – stau la limita dintre animalic, uman și supra-uman, atunci când mâncatul împreună devine milostenie din partea cuiva. La o astfel de dimensiune a condiției umane decăzute și restaurate se referă pilda din Evanghelia de astăzi. Suntem învățați de către Dumnezeu că nu există decât o singură Cina adevărată, o singură fericire autentică, cea la care Dumnezeu te cheamă și cea pe care o împărtășești cu aproapele. Ce este lumea de astăzi, ce este societatea noastră altceva decât o cină refuzată ori o ascundere după ușile putrede ale egoismului nostru? Ce altceva facem prin refuzarea comuniunii și milosteniei decât să ne căutăm unii pe alții în preocupările noastre hedoniste fagocitându-ne până la neant și caricaturizând adevărata Cină și adevărata bucurie a vieții?
      Dar egoismul nostru Ia și alte forme, cele mai noi dintre ele vizând frica de moarte iminentă și de sfârșit, la modul nebunesc și bufonic al unei apocalipse holywood-iene. Ei bine, în mod paradoxal, Evanghelia de astăzi ne vorbește și despre acest lucru, despre sfârșitul nostru. Numai că noi nu avem ochii deschiși pentru a înțelege. Să înțeleg adică nu iminența morții mele, a terminării existenței mele fericite, ci iminența suferinței, foamei și setei celuilalt. Adică, așa cum povestește și învață Hristos, a celor săraci, a celor neputincioși, a celor orbi și a celor șchiopi. Într-un ghid perfect al supraviețuirii în caz de dezastru, condiția umană își dă măsura ei adevărată atunci când omul nu își supraviețuiește sieși, ci e găsit nepregătit pentru că a fost ocupat pregătindu-i pe alții, salvându-i în ultima clipă prin milostenie și iubire pe naufragiații realității acestei vieți, pe pasagerii nefericiți ai acestui Titanic iremediabil care este societatea umană secularizată, după cum spune chiar Hristos în pildă: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici.”
      Hristos ne cheamă la facerea lumii, la facerea din nou a lumii, ca eveniment atemporal, care a început o dată cu „taina cea din veac ascunsă”, Nașterea Sa, și care nu se va sfârși până ce ultimul suflet de pe pământ nu-și va da răspunsul său la această chemare. În acest sens, lumea oamenilor vii, a celor în comuniune cu Dumnezeu, nu are sfârșit.

November 15th, 2014


    Citesc lucrarea lui David Prodan despre Supplex Libellus Valachorum [1] si nu pot sa nu observ doua ironii ale sortii, sau poate mai bine spus ale felului in care Dumnezeu lucreaza in lume prin neasteptat si paradox, prin smerirea oamenilor si rasturnarea perspectivei emfatice.
Prima ironie priveste felul in care catolicismul, prin Biserica Unita cu Roma la 1700, ofera sansa de emancipare pentru personalitati românești pline de geniu, cum a fost episcopul greco-catolic Inochentie Micu, despre care Parintele Staniloae considera ca merita "recunostinta si lauda tuturor românilor".
      Inochentie Micu invata la colegiul iezuit din Cluj si la seminarul teologic din Tirnavia, Slovacia, infiintat special pentru teologii uniati. Acest lucru ii confera o deschidere deosebita si il alfabetizeaza pentru expunerea in kafkianul sistem birocratic imperial a revendicarilor etnice românesti. Micu-Klein vorbeste si pentru românii uniti, si pentru cei neuniti, vrea ca românii sa nu mai fie doar tolerati, ci acceptati deplin atat in Dieta, cat si in Guvern, si scrie memorii Dietei si Imparatului, pe care le si sustine de altfel in sedinte publice. Atat de mult i-a socat prin pozitia sa pe membrii Dietei de la Sibiu, incat acestia vor la un moment dat sa-l arunce pe fereastra, pe el, episcop, baron si consilier imperial. Este contestat prin rechizitorii si i se contesta orice calitate de a revendica ceva, spunandu-se ca este doar preot, si nu om politic sau jurist. Cu toate acestea, el insista si ii scrie si Mariei Tereza, succesoarea lui Carol al VI-lea, intitulandu-si documentul extins ca "Supplex Libellus".
      Ce spune Inochentie, printre altele:
    "Inca din timpul lui Traian, imparatul romanilor, natiunea română, desi prin diversele vicisitudini ale timpurilor a fost apasata si chinuita, a locuit si locuieste sate intregi, ba si orase, in districtul Fagarasului, al Chioarului si al Hategului, ca si in comitate si in scaunele sasesti si n-a fost nici un timp dupa Traian sa nu fi fost in Transilvania români." (Prodan, 2013, p. 186).
      Apoi, acuza robota prea multa si istovitoare, ori asuprirea din partea principilor catolici si a sasilor. Spune ca "pe fiii preotilor fiind inca sub tutela parinteasca ii opresc de la scoala, ii incarcereaza. (...) Opresc ridicarea de biserici si unde se afla si 300 de suflete. Crucile le ridica, icoanele le taie, le strica. Dupa moartea preotilor nu ingaduie pe altii. Pe cei ce se refugiaza in biserici ii scot fara stirea episcopului, pe mireni ii opresc sa raspunda la citatiile bisericii. Numele natiunii române intr-atata il urasc, incat cererile in numele ei in Dieta nici nu ingaduie sa fie citite, asa nu o recunosc nici macar de tolerata, ci cu noi si noi sarcini se silesc sa o starpeasca. Nobilimea ei, mai ales din districtele Fagarasului si al Chioarului, o despoaie de vechile sale drepturi, o supun la carausii, la dijme; de la cei care nu vor sa dea le iau indoit. Nici unul nu e ridicat aici nici capitan, nici vicecapitan, desi obiceiul vechi al tarii e ca nici in comitate, nici in districte sa nu fie ridicati dregatorii de cei care nu au mosit acolo. Ceea ce in alte locuri se respecta, numai acolo nu, unde locuiesc curat români. (...) In scaunele sasesti domnii sasi despoaie clerul si natiunea de pamanturile, raurile, muntii, padurile, apele, crasmele, morile, maieristile si alte foloase, le iau cu puterea; pe cei care se impotrivesc ii pagubesc in felurite chipuri. Pe români ii opresc de la plantat vie, facere de gradini, cele plantate le strica. Pe cei vreo 300 de suflete din suburbiile Sibiului ii slujesc ca pe niste serbi ai lor, nu le dau pic de loc pentru biserica." (p. 187).
      Ce i se raspunde in rechizitorii: "Preotii români marturisesc pe fata ca au primit unirea nu pentru a se lepada de schisma, ci numai ca sa scape de jurisdictia seculara, de slujbele domnilor de pamant si de dare. Ei pastreaza toate cartile schismatice, ritul schismaticesc, slujesc liturghia fara adaosul <filioque>. Nici unul din preoti nu-si invata norodul asupra punctelor unirii, o invica numai cand e de cerut vreun beneficiu. Desi din gura se marturisesc uniti, cei mai multi in fapta si in adancul inimii lor sunt si acum tot ata de schismatici ca si inainte cu 50 de ani, cand nici nu se vorbea de unire. Episcopul deci nu poate invoca in favoarea cererii sale unirea. (...)  Curutii români au pradat, au nimicit, au despuiat cu deosebire curtile si casele magnatilor si ale nobililor. Pe multe locuri s-au napustit asupra locuintelor si acareturilor lor cu o furie mai mult decat barbara, le-au dus vitele, le-au mistuit granele, au nimicit tot pe ce au putut pune mana. Ba si in timp de pace ataca grozav si cat pot pacea si linistea, atat publica cat si privata, atin drumurile mari, sub adapostul padurilor si al muntilor fac hotii cumplite, despoaie pe patrioti, soldati, negustori, pe saraci, bogati deopotriva, ii ranesc, ucid, sunt cei mai groaznici dusmani ai intregii societati omenesti! (...) E un neam si o natiune care nu se teme nici de Dumnezeu, nici de oameni, decat doar daca e tinuta necontenit in cea mai mare disciplina." (pp. 189-190).
      Cea mai mare greseala ar fi ca cele intamplate atunci sa fie citite nationalist si sovin astazi. Cu putina intelepciune, iti poti da seama ca nu e vorba decat despre oameni, si de o parte, si de alta. Iar daca vibrezi dureros la cele patimite de români candva, e bine sa-ti aduci aminte ca Hristos nu a acceptat sa-i elibereze politic nici pe cei din neamul Sau, tocmai pentru a fi alaturi de toate neamurile, intotdeauna, in suferinta lor.
      Ironia in aceasta a constat, in mijloacele de civilizatie si civilitate puse la dispozitie supusilor de catre habsburgi, care menite sa-i pregateasca pe acestia pentru o mai buna guvernare, au contribuit la cea mai clara, concreta si durabila idee de emancipare nationala din istoria noastra. Daca vremea ei a trecut, suntem totusi pusi astazi in fata unor alte emancipari, de noi insine, de incremenirile sclerotice ale mentalitatilor comuniste, mai recente si mai cumplite decat statu-quo-ul transilvan de secol XVIII. Suntem nevoiti sa ne emancipam de cei ai nostri care alcatuiesc in buna parte un neam nou, al politicienilor si mai bine spus: a acestui fel de politicieni, daca vrem sa supravietuim. Si mai suntem obligati sa ne reinventam perpetuu proiectul national sub semnul concordiei si iubirii intre neamuri si mai cu seama al neamului românesc ce va sa fie, mai mult decat cel care s-a trecut si se trece. Pe memoria istoriei Scolii Ardelene, a Marii si Micii Uniri, a martirilor neamului românesc cum au fost sfintii brancoveni sau sfintii inchisorilor comuniste si pe constiinta actuala de participare comuna si in diversitate la proiectul sau cel putin la recunoasterea apartenentei europene - si nu doar pe acestea, evident, istoria acestei tari e bogata, cu toata suferinta - sta sansa noastra astazi.
    Iar dublul acestei ironii a sortii este faptul ca emanciparea nationala a apartinut prin debutul ei - ca proiect politic modern - unei minoritati a noastre confesionale, tocmai pentru a nu ne mandri tot noi, majoritatea.
------------
[1] David Prodan, "Supplex Libbelus Valachorum. Din istoria formarii natiunii române", Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2013.

November 13th, 2014

(no subject)

Share
Rastignirea
Pesimism. Insiruirea scrierilor lui Albert Camus ca ilustrare secventiala a conditiei acestor zile: "Strainul", "Ciuma", "Caderea", "Exilul si imparatia"...
Strainul, alteritatea, "bla, bla, inima cainii", departele, samarineanul, neomul, impielitatul...

November 12th, 2014

(no subject)

Share
sometimes me
Imi pare rau sa o spun, dar dnii Turturica si Tapalaga bat campii cu brio. Ce a insemnat discutie pe teme internationale din partea lui KJ eu am urmarit saptamana trecuta in emisiunea de la Digi24, in discutia moderata de Prelipceanu si la care a participat si Hurezeanu. Ce a fost aseara nu este relevant decat pentru spiritul de mitici damboviteni pe care il mai imprumuta cateodata si ziaristii. Altul, desi talentat, isi expune cu emfaza experienta de "media trainer" pentru a da calificative challengerilor intocmai ca la un meci de box. A fost o deplorabila sarada damboviteana, asta a fost emisiunea de aseara, cu un format pregatit pe genunchi, cu personaje si fantome jurnalistice prin studio, si cu unul dintre invitati asezat in fruntea bucatelor scuipand resturi de mancare peste preopinent. Spiritul calm si nepotrivit cu decorul al lui KJ a facut derizorie insasi ideea de asa-zisa dezbatere, respectiv circ, pe care si-l doresc unii dintre romani.
Cel mai bine a surprins acest lucru Theodor Paleologu in interviul de la RFI: "Dacă o asemenea dezbatere e o luptă de cocoşi, atunci sigur, Ponta a fost mai clonţos. Dacă-i o partidă de box, sigur, Ponta a dat mai mulţi pumni. Dacă-i un concurs de minciuni, clar, Ponta a câştigat detaşat. Dacă însă ne interesează caracterul preşedintelui, atunci mie mi se pare evident că Iohannis este infinit preferabil."
Stati linistiti! Nimeni nu cred ca s-a simtit aseara mandru ca e roman.

November 10th, 2014

(no subject)

Share
sometimes me
Senatoarea Cristina Anghel: "Aş da drept de vot doar celor care dovedesc că au stat în ţară cel puţin 3 luni în ultimele 12 luni“.

Are dreptate. In alti termeni vrea sa spuna ca ar da de mancare doar celor care au mancat cel putin 3 zile in ultimele 12 zile.

November 6th, 2014

A Treia Adunare Ecumenica Europeana, Sibiu, Romania, 4-9 Septembrie 2007 - "Lumina lui Hristos lumineaza tuturor. Speranta pentru innoire si unitate in Europa"

„Felicit Biserica Ortodoxă Română pentru că găzduieşte acest eveniment, felicit şi biserica locală şi oraşul, care este anul acesta una dintre capitalele culturale europene. Evenimentul are o mare importanţă, e un moment istoric pentru Bisericile de azi din Europa, pentru Bisericile creştine, care sunt chemate să dea mărturie de unitate, de pace şi de solidaritate.” (Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I - „Bisericile creştine sunt chemate să dea mărturie de unitate, pace şi solidaritate”, în Ziarul Lumina, Anul III, Nr. 206, Miercuri, 5 septembrie 2007, p. 16.)




Sibiu Colaj 5

November 5th, 2014



<<Cum a scandalizat George Enescu România, acum 100 de ani: „Doina românească este o mixtură de ritmuri orientale, ungureşti şi ruseşti”>> (http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-scandalizat-george-enescu-romania-100-ani-noi-n-avem-muzica-nationala-1_5457befd0d133766a8804776/index.html)

Vaai! Cum? A zis Enescu asa ceva? Nu se poa'! Sa nu lasam oculta si reptilienii sa ne desfiinteze muzica nationala! Si daca a zis, atunci, gata, il lasam si zicem ca Pann sau Porumbescu e adevaratul nostru compozitor national sau oricine altcineva! Cum, nici Pann nu era pur-sange? Oricum Enescu era prea complicat si nu mergea la biserica, precum Eminescu. Cum, nici asta nu mergea des? Offff... Da' copii, cati copii avea?

November 2nd, 2014

Zidul Berlinului

Share
Steagul Revolutiei
Tulburator documentarul prezentat de Emil Hurezeanu la Digi24 in aceasta seara, despre Zidul Berlinului (BBC, 2009). Hurezeanu are talentul de a face din orice subiect un regal, cu emfaza, dar fara manierism, volubil, dar fara verbiaj. Si asta vine de la un om care, sa nu uitam, a trait si a lucrat 20 de ani acolo, in mijlocul lor, al germanilor.
De ce e important ce s-a intamplat in RDG? Pentru ca experienta germana a comunismului va fi intotdeauna oglinda experientelor noastre in aceeasi perioada. Am simtit, urmarind documentarul, durerea ca nu am putut fi ca ei, ca dupa Revolutie nu s-au putut discerne lucrurile asa cum s-a intamplat la ei si ca la noi violenta, atat in decembrie '89, cat si in iunie '90, a fost mai mare decat a lor. Si ca din acest spectru, al minciunii si al violentei, nu am iesit pana astazi.
    La un moment dat, in film, realizatorul invizibil, din spatele camerei, il intreaba pe unul dintre turnatori, care fusese, paradoxal, una dintre figurile nonconformismului boem al anilor '70, si pe care il numeste politicos-britanic, spion: "Care era pedeapsa daca ati fi tradat, ca spion?". "Destul de aspra - vine raspunsul - asa cum era in cazul tuturor celor care tradau statul." Urmeaza o pauza extrem de jenanta, dupa care britanicul continua: "Si cat de aspra era pedeapsa in cazul tradarii prietenilor si cunoscutilor?". Aici germanul se uita mirat la interlocutor si zambeste amar.
    In aceasta scena si in cea de la final, cand in filmarile momentului se vad germanii cum trec dincolo de Zid, in 9 noiembrie 1989, frematand de bucurie, chicotind fortat si topaind smucit pe strazi, toate sub privirile fortelor de ordine, am vazut diferenta dintre noi si ei. Am inteles ca nici ce presupune lumea ca stie despre germani, nici ironia britanicilor care au realizat documentarul, nu au reusit fie si sa atinga doar adevarata putere a unui popor de a sta pe muchia justa a istoriei sale. Emil Hurezeanu atinge, de altfel, aceasta comparatie intre noi si ei la sfarsitul filmului cu metafora Zidului care, reduplicat in puzderiile noastre micimi personale de dinainte si de dupa '89, ne-a divizat iremediabil, pe noi, romanii.
     Mai exista un capitol important in aceasta istorie recenta a germanilor, cel privitor la rolul Bisericilor si al procesului conciliar in schimbarile din Leipzig si Berlin, la care se face referinta pasagera in documentar, si pe care mi-a fost dat sa-l cunosc mai indeaproape prin natura tezei de doctorat, dar despre asta, alta data. Acum este tarziu, iar maine e o zi importanta. E Duminica a 22-a dupa Rusalii.

November 1st, 2014

Despre Maica Domnului

Share
Ingerul

http://www.synaxispress.ca/

In care se arata, printre altele, ca dogma pururea-fecioriei Maicii Domnului sta sau cade impreuna cu Dogma Sfintei Treimi, amandoua fiind diferite de prejudecata moderna despre dogma, ca aporie scolastica medievala de tot rasul vulgului, asa cum intalnim in paginile Bibliei hazlii a lui Leo Taxil. Nu intamplator in Ortodoxie toate se numesc taine, omul insusi fiind-si siesi cea mai mare taina. Parintele Rafail Noica spunea: "Uita-te-n oglinda si spune-mi, ce vezi? Un pacatos? Nu, ci un sfant in facere."

<<ON THE TITLE THEOTOKOS OR
"MOTHER OF GOD"

Let us come now, with reverence and awe, to the greatest mystery of all __ the virgin birth of Him Who pre- existed all existence, of Him Who is Existence itself. We do not propose to explain the mystery, to tell how the womb of a woman born in like manner as us could "contain Him Whom the whole universe cannot contain." Rather, we hope merely to clear up some of the questions arising from the facts.
Mary is the "mother of God." The title "Theotokos" means, literally, "the one who gave birth to God."
At first consideration, and without some prayerful and Scriptural thought about these titles, they may sound shocking. How can a human, born under the fallen nature, be "the mother of God." Surely we should call her only, "the mother of Jesus," or, "the mother of Christ."
When we ask the question, "should we call Mary `mother of God,' or only `mother of Christ'," we suddenly realize that this question is not about Mary, but about Jesus Christ Himself. The actual question is this:
"Is Jesus only a special, anointed, Grace-filled servant of God, or is He, in very truth, God incarnate?"
In other words, "Do we believe in the Holy Trinity or not?" If we believe in the Holy Trinity, and Christ is truly God incarnate, then, of course, Mary is the "mother of God," the "Theotokos. If we reject the dogma of the Trinity and we believe that Jesus is only a specially anointed prophet, then we would refuse to call Mary "Theotokos," or "mother of God." We cannot have it both ways without playing blasphemous word games with the nature of our Saviour, Jesus Christ.
We will not pause to discuss this point at length, for it is simply resolved by the question, "Do you believe in Jesus Christ as your God and Saviour, or do you consider Him to be only a special human prophet?" We will take time only to repeat that this mystery cannot be grasped without prayerful, Scriptural contemplation of the matter.
Some sectarians suggest that it would be better to think of Mary as the mother of only the human side of Jesus, the man. Such a suggestion is made from weak human emotions and without thought or any form of Scriptural consciousness. If we said that the child in Mary's womb was not the complete Person, the incarnate God, then we are faced with several problems. First, it would mean that, for a time, Jesus was not God, then later, He became God. This is what some of the Gnostic heretics taught, and it is really Theosophy to say this. In the case of most sectarians, however, it is said only from ignorance and lack of serious thought about the matter. The other problem is that in Christian arguments against legalized "cosmetic" abortions, we argue that the fetus is a complete person, body and soul at conception. The teaching that only part of Jesus' nature was present in Mary's womb, and that His nature was completed later, after His birth, would seem to help justify random abortion, for it means that the fetus is not the complete person. Moreover, if we accept two "births" of Jesus, one in which He was born only as a human, then Jesus was also under the fallen human nature, and Himself in need of redemption. His second "birth" in which God entered Him and made Him half God and half man, would be a completely occult, "new age" type of concept.
Thus, to be an actual Christian, and not a neo-gnostic who only borrows the name "Christian," one must accept that Mary is truly the Theotokos, the mother of God.

THE SCRIPTURAL,
PROPHETIC REASONS FOR
MARY'S EVER-VIRGINITY

The history of the Church, guided and inspired by the Holy Spirit, has given us a fulness of understanding about the Nativity of Christ and the holy virgin. We know that the virgin birth was foretold by the Prophet Isaiah (7:14), and that Mary was betrothed to the aged Joseph, a close relative of hers. We know how she was raised in the temple itself in a consecrated manner. Since every aspect of the New Testament, of the plan of our redemption, is foreshadowed and indicated in the Old Testament, we ought to find some reason for these things, some explanation for them in the Law and the Prophets __ as indeed we do. For, the Law itself is only a revelation about man's condition and a revelation of, and preparation for, the redemption of mankind. Apart from those things spoken of directly by the Prophets, as Isaiah says, "A virgin shall bear a child," the Law itself contains less clear, but no less profound revelations. There is nothing recorded in the Scripture "accidentally," every incident has meaning and purpose. The Law reveals the nature of our redemption.
Sacred Tradition has given us certain aspects of the life of Mary and Joseph which seem to confuse and even anger many sectarians, so that they condemn virginity itself and blaspheme the Nativity of Christ. They demand, "show us some precedent for this in Scripture, for we do not accept the guidance of the Holy Spirit dwelling in the Church."
Orthodox Christians might well stare in shock at the blasphemy of people who, while professing to believe in Christ, assert that the womb which was the palace, the chalice and the resting place of the Most High God, the pre-eternal Source of all being, might later have experienced penetration, yielding to the passions of fallen humanity. And what other babe could have dwelt in that awesome womb which the very God of holiness and purity Himself had inhabited?
"But," they ask, "what precedent is there for such a thing, and what revelation is contained in this unusual betrothal to a near relative?"
For virgin births, there is no precedent, nor was there a precedent for the creation of universes before God did it. The will of God is its own precedent. Never- theless, for the preservation of inheritances, there is not only precedent, but law. And surely Christ was the hope and inheritance of Israel. Let us look at the Law, then, and see what this precedent is and what it reveals to us about the nature of our redemption.
The promise of the Messiah was the hope and inheritance of Israel and, very specifically, of the tribe of Judah, the house of David. This inheritance, clearly, was to come forth from a woman who was yet a maiden, without the involvement of a man, as the Prophet Isaiah so clearly testifies. Now, the law concerning inheritances falling upon a woman is clearly prophetic, the more so since all such laws of the Old Testament make God the ultimate owner and source of authority over all property. According to the law, if an Israelite had no son then his daughter would receive the inheritance (Numbers 27:8:11). However, it was considered vital that the inheritance not pass out of the family and especially that it not pass out of the tribe. To prevent this from happening, if a woman was the bearer of the inheritance, she was required to marry a man of her fathers house (Numbers 36:6-8). The case of the daughters of Zelophehad makes this clearer, for they were betrothed to their own first cousins in order to preserve the inheritance in their own tribe and in their father's "house" (Numbers 36:11). Yet, God specifically forbade all marriages with near relatives, and not only with blood relations, but even with relations of affinity, as we read in Leviticus and elsewhere (Leviticus 18:6, etc). What was the reason for this great contradiction? Women were instructed to betroth themselves to men too closely related to them for lawful intercourse and childbearing __ sheer incest, unless the daughters were expected to remain virgins even after their marriage.
Quite simply, the sanctity and preservation of inheritance stood above, or rather, as a special provision to, the former law, and the woman was expected, it would seem, to make this sacrifice for the sake of the inheritance. It did not abolish the former law or set it aside, and so the woman was, if the whole law was to be fulfilled, expected to spend her life as a virgin.
In the case of Mary, who bore the ultimate inheritance of the holy nation, the law itself came into its fullest meaning, and she was betrothed to an elderly widower of very close kin. Both were of the house of David, as must certainly have been the case since she had no brothers and was, therefore, also the bearer of her father's inheritance. But she, having been dedicated to God and having a vow of virginity already, remained within the bounds of the other law also.
So the betrothal of Mary to an elderly relative of the same tribe and house, a relative much too close for intercourse to be lawful, is provided for in the law. This law itself is prophetic of her special mission as bearer of the Messiah, the heritage of Israel.

THE MEANING OF THE
EXPRESSION,
"HER FIRSTBORN SON"

If Mary thereafter remained a virgin, and bore no more children, why is Jesus called "her firstborn son" (Matthew 1:25)? Certainly, sectarians trying to apply their own rationalism in ignorance have made a point of this expression. The expression "firstborn son" is, however, not merely an indication of the first in a sequence of births, but a specific title under the Law. It applies and is carried by the son whether he has younger brothers or not, and special provisions appear in the Law making specific requirements of the "firstborn." The fact that the title "firstborn" bore a special significance and was not intended to reflect simply "the first child of a series," is clear from the fifth chapter of Chronicles. Jakob invested Joseph (a younger son) with the rights of "firstborn," and Reuben, the eldest son, "was not reckoned as firstborn" (1Chronicles 5:1, Orthodox Bible). Under the Levirate law, a woman whose husband died, leaving her childless, married the next younger brother of her late husband. If she bore a son by this second marriage, the son was legally the "firstborn son" of the dead former husband, and he obviously was not the father of the child or of any subsequent children the woman might bear (Deuteronomy 25:5-10). If we look once more at the "Law and Prophets," we will understand how the Scripture uses the term "firstborn," and we will understand how this special title applies to Mary and her Child.
God does not distinguish the "first-born" child by whether it is the first child born of a series of children, but by the special spiritual position of that child. In His testimony to Israel, "Sanctify to Me every firstborn which first opens the womb among the children of Israel, both of people and of animals, for it is Mine" (Genesis 13:2). Thus we see that "firstborn son" is not just a random expression, nor does it signify the first of a series of sons. It is a title which refers to a special child who has a special significance in Israel's relationship with God. Pharaoh had only one child, his son. This son was slain among the "firstborn" of Egypt. As the firstborn of Egypt were destroyed, even so, the firstborn of Israel were sanctified. This law is prophetic, revealing the coming of the Messiah, the Saviour.
Christ, as the "firstborn son" was sanctified to God, and this was the fulfilment of the prophecy which the Old Testament law contained. There is more to this matter, however, for not just Christ, but every child who was the first to "open the mother's womb" was sanctified. Let us turn again to the prophetic law and see how we must understand this title of "firstborn son" in relation to Christ, particularly to the verse at Matthew 1:25. Notice that, in this verse, Jesus is not called Joseph's firstborn, but only Mary's firstborn. Evidently, we should look again to the Law and see how the position of the "firstborn son" relates to Mary's special betrothal as "bearer of the inheritance."
We find, again, in the Laws of redemption, evidence of our answer. For, property which has been sold or "alienated" must be redeemed to the family of its original owner. This was to be done at any time but, in the Year of Jubilee, it was absolutely required. The obligation of redeeming alienated or sold property fell to the legal "firstborn son", to the one who bore the position, whether he was the first one born of a sequence or not (Leviticus 25:23-24).
Are we not, in fact, the "inheritance" of the Father, in need of redemption? "Save, O Lord, Thy people and bless Thine inheritance," the Psalmist sings in the spirit of prophecy. And, "Israel is the rod of His inheritance", as Jeremy somewhere says. Moreover, are we not all "sold under sin" (Romans 7:14) and "who shall redeem me from the body of this death?"
Thus, Christ is the "firstborn son", and as such bears both the right and the responsibility of redeeming for the Father that which had been alienated from the Father, to redeem from the bondage of death and the power of "him who had the power of death, namely Satan" that which was "sold under sin."
We see, therefore, both the nature of Mary's betrothal, its lawful role in the preservation of the "inheritance of Israel," and the necessity for the Christ to bear the office and title of "firstborn son."

THE TRADITION THAT MARY WAS RAISED AND EDUCATED
IN THE TEMPLE

In the Orthodox Christian Church, it has always been held, on the basis of Sacred Tradition, that Mary was raised and educated in the Temple. The story of her entry into the temple is recounted every year on the feastday of commemorating the event. It seems worthwhile noting here certain circumstances that make the idea of her being educated and serving in the temple not only plausible but likely.
According to the traditional story, Mary was the daughter of the priest Joachim and his wife Anna. In the Gospel of Luke we learn that Elizabeth, Mary's kinswoman, was of the house of Aaron (Lk.1:5; 36), and therefore both she and Mary were of the priestly class, and related to the priests who served in the temple. This means that Mary was not only the daughter of a priest, but related to other branches of the priestly families. Here uncle, Zachary a priest (Lk.1:5). Aunt Elizabeth was, therefore, doubly related to the priestly house: both through birth and through marriage. Mary must have been just as closely related, and if her mother was also related to the house of Aaron and the priesthood, the Mary was well connected to the temple and it certainly would not have been unusual for her to have both served in the temple in some capacity and been educated in the temple. As to her having entered into the Holy of Holies, this is strictly a matter of Tradition and faith. We have, however, established that there is no reason to doubt that she could have been educated and served in some womanly capacity in the temple.

THE MEANING OF THE WORDS
"HE KNEW HER NOT UNTIL
AFTER" HER SON WAS BORN

Understanding all this, we need hardly entertain the question, "Why, then, does Matthew say of Joseph, `and he knew her not up to [eos] her having brought forth her firstborn son' (Matthew 1:25; Luke 2:7)." This verse seems to be often translated as "he knew her not until after..." This is not, however, a required connotation, because the Greek original, eos__, indicates the meaning, "he had no sexual relations with her prior to her giving birth." The Evangelist makes this statement in order to assure us that Joseph had no part in the conception of Jesus. The term eos ou does not require the understanding that he certainly had relations with her after Christ was born. It merely indicates that, as regards the birth of Jesus, Joseph had not had relations with Mary prior to the birth, thus, he was not the father of Jesus. This is merely a usual turn of phrase, the use of a standard and familiar form of expression. This same term is used elsewhere in the Bible as a standard expression, and it clearly does not indicate what sectarians claim it does. At 2 Samuel 6:23, for instance, we read, "And Milchal, the daughter of Saul, had no child until [eos] her death. Did she, then, have children after her death? No, and neither did Joseph "know" Mary after the birth of Jesus. At Genesis 8:7, we read that Noah "sent forth a raven; and it went forth and did not return till [eos] after the water had gone from off the face of the earth." We know from Scripture that in fact, the raven never returned to the ark. It says that it did not return "until after," but in fact, it never returned at all. The Scripture says that "Joseph knew her not till after...", but in fact, he never "knew" her at all. The Bible says, "The Lord said to my Lord, `Sit at my right hand until [eos__] I make Thine enemies Thy footstool" (Mark 12:36). Does this mean that Christ will cease to sit at the right hand of the glory of the Father once His enemies have been overcome? Of course not. Another word could have been used had the Evangelist specifically meant to say that Joseph did not have relations with Mary until after Christ was born. The Bible does not say that "Joseph knew her not until after she brought forth her first born, but then he did." The Bible says, "He did not know her before (up until) she had brought forth her firstborn," meaning simply and clearly, "Joseph was not the father. He had not come together with her before her pregnancy, thus he was not involved in the conception of Jesus." This is a proper understanding of the Greek original of this Scripture, for it is in full accord with the Scriptural prophecy and with the nature of Jesus Christ, in whom "the fulness of the Godhead dwelt bodily" (Colossians 2:9).
The Sacred Tradition concerning these matters is certainly derived from Mary's own testimony and, like all things in the Church, it is guided and guarded by the indwelling Holy Spirit.
Mary was, in fulfilment of the Law, betrothed to her own uncle (as the Holy Spirit guided Sacred Tradition tells us), a marriage which, according to the Law did not allow for sexual intercourse between them, because she was the bearer of the inheritance, the Messiah. Christ is called the "firstborn son" because it is the title given to the one responsible for the redemption of that which has become alienated or fallen into bondage, namely, mankind which was alienated from the Father, having been of its own deeds "sold under sin."

THE MEANING AND IDENTITY
OF THE "BROTHERS OF JESUS"

Who were the "brethren of the Lord" (Matthew 12:46-47), and if He had brothers, why do we call the Theotokos, "evervirgin"?
The "brethren" of Jesus are mentioned several times in the New Testament. Four are mentioned by name. To explain who they were is not difficult, because the Scripture itself names four of them and identifies their parentage. Matthew (13:55) and Mark (6:3) list, as brethren of Jesus __ James, Joses, Simon and Jude.
We know for certain that James and Joses were not sons of Mary or Joseph, for the Scripture identifies them, as children of a different Mary, who was the wife of Alpheus-Cleopas (Matthew 27:56; Mark 15:40).
James is also referred to as "the son of Alphaeus", in the listing of the Apostles (Matthew 10:3; Mark 3:18; Luke 6:15; Acts 1:13).
The relationship between these "brethren" (including "sisters") must be seen in the light of Hebrew-Aramaic tradition, according to which even cousins were brothers and sisters. This is the case also in Greek and Slavic languages and cultures to this day, so we do not have to speculate about it. This is a fact we know very well from our own families and lives. We have a perfect example of this in the Old testament Scripture. The word used to describe the relationship between Lot and Abraham at Genesis 14:16 is "adelphi__", which can only be translated as "brother." Nevertheless, we know that Lot was Abraham's nephew. Of course, since Abraham's father was Lot's grandfather, older cultures in general would consider them brothers. The Greek word, "Adelphos" and "Adelphe" are only attempts to translate an unknown Aramaic word __ and no one has any idea what the actual word was which is rendered in Greek and English as "brothers" or "brethren." Indeed, if we left even the names of these four in their original, most people would not recognize them. Their real names are Jakob, Iyoseph, Yehudah and Symeon.
Certainly, James and Joses were the sons of Miriam (Mary) and Alphaeus, as was Jesus' "sister." Symeon is also called "Simon Kan'an" __ The Zealot.
There could have been no "first blood" brothers of Christ, otherwise He would not have given care of His mother to John the Theologian (John 19:26).
The Old Testament prophecies explain the virginal marriage and ever-virginity of Christ's mother, and we also have the testimony of the Holy Spirit speaking through the Church that Mary was "ever-virgin."

THE MEANING OF THE WORDS
"MARY'S SISTER WAS
STANDING NEAR THE CROSS"

Our Orthodox history teaches us that the Holy Virgin Mary was the only child of Saints Joakhim and Anna, but at John 19:25, we read, "Standing near the Cross of Jesus was His mother, and His mother's sister, Mary of Alpheus, and Mary of Magdala." If our Church history is correct, how could Mary have had a sister?
The first clue to your answer is that both women are named Mary. No family has two daughters and gives them both the same name. Therefore, it is evident that the relationship between the two women has to be something different than our modern English concept of "sister."
The second clue to your answer is that the Bible clearly identifies this Mary of Alpheus (Cleophas in the KJV), as the mother of Jesus' "brothers." The name Alpheus or Cleophas is the same as Alpheaus in the Aramaic language which Jesus spoke. The brothers of Jesus mentioned at Mark 6:3 are elsewhere clearly identified as sons of Alphaeus and his wife Mary of Alpheus __ the "sister" of the Virgin Mary. Read, for example, Matthew 10:3; Mark 3:18; Luke 6:15 and Acts 1:13. Then read Matthew 27:56; Mark 15:40,47; 16:1; Luke 24:10 and especially Matthew 13: 55.
Now two things are clear to us from what we have read:
First, Mary of Alpheus (Cleophas) is related to the Virgin Mary in some close way, but if she was an immediate "sister", she could not have the same first name.
Second, The "brothers" of Jesus do not have the same mother as He had. These "brothers" are children of a woman called the Virgin Mary's sister, they are not children of the Virgin Mary herself.
Mary of Alpheus (Cleophas) could have been a first cousin (in which case, she would still be called "sister" in most Eastern languages), or she could have been a sister-in-law (Joseph's sister).
For a good example of the use of the terms "brother" and "sister" for near relations in Hebrew culture, read Genesis 14:16. Here, Lot is referred to as Abraham's "brother," although we know very well that Lot was the son of Abraham's immediate brother. In other words, even nephews were referred to as "brothers" in many cases. In the Greek Septuagint of the Old Testament, the word used to describe the relationship between Lot and Abraham at Genesis 14:16 is "adelphi__", which can only be translated as "brother." A similar word is used at John 19:25 to describe the relationship between the two Marys.
It is interesting that the reference to Mary of Alpheus (Cleophas) as the Virgin Mary's sister proves the Orthodox Christian teaching about the ever-virginity of Mary the Theotokos. Clearly, the Virgin Mary had a very near relative of the same name who was the mother of Jesus' "brothers", and therefore, the Virgin Mary bore no other children than Jesus Christ.

THE MEANING OF OUR VENERATION OF THE THEOTOKOS
AND OF OUR REQUEST FOR
HER PRAYERS

There is only one Lord and Saviour of mankind, Jesus Christ, as the Scripture says, "There is salvation in no- one else, for there is no other name under heaven given among men by which we must be saved" (Acts 4:12). Nevertheless, we are called upon to be "co-workers with Christ in salvation" (2Corinthians 6:1), and we can "save" others by leading them to the Source of Salvation, and rescuing them from falling away from salvation, as Apostle Paul says: "I have become all things to all men, that I might by all means and in any way, save them" (1Corinthians 9:22). And, he wrote to Bishop Timothy, "Look well to yourself and to your teaching; persevere in these things, hold to them; for by so doing you will save both yourself and those who hear you" (1Timothy 4:16). Moreover, in the same context, we often use the expression, "Most Holy Theotokos, save us." No one would suggest that we are our own saviours, or that Apostle Paul, the holy Bishop Timothy or the Theotokos are saviours in place of Christ, even though the Divine Scripture clearly says that they can "save" others.
Nevertheless, all Orthodox Christians are called upon to serve in the process of the salvation of each other and of the world, both through their prayer, the active witness of a life of Christian love and struggle, and by the very act of working out their own salvation. The saints who have become filled with Grace and received the greater gifts of the Holy Spirit, are foremost in this process of mutual salvation. Sectarians who are angered at our Orthodox veneration of the Most Holy Theotokos (and of the saints) and who spew malice on our pleas for their intercessions are ignorant of the true nature of redemption. They hold a totally pagan notion that Christ saved us by offering Himself as a vicarious, punitive sacrifice, to fulfil the Father's "justice" and satisfy His offended honour. Indeed, the Protestant/Latin teaching really comes down to the doctrine that Christ died to save us from God the Father. In reality, however, salvation consists in the union of the faithful with the life of God, in the Body of Christ (the Holy Church), where the evil-one and his power are being progressively and really destroyed in the life of co-suffering love and mutual struggle of true believers. Since our redemption from the bondage of death into this new, grace- filled life of the Church consists also in the restoration of the human nature, to those who will struggle to acquire it, the lives, deeds and intercessions of the saints are of obvious value in saving us. They "save" us because there is a single, unified nature of all humanity. It is fallen and enslaved, and the liberation and restoration of any unit of this universal nature to perfection, its real union with the perfect nature in Christ, is part and parcel of the redemption and salvation of the whole. The Holy Virgin Theotokos who is the very apex of new creation, is venerated as such, and as such, serves most greatly in the process of salvation. Thus, we call upon her for her help in our struggle to be saved, and venerate her as the foremost of our race, as one wholly united with God, one who has now received, by Grace, full union with the restored perfect human nature. If their concept of redemption was not clouded by paganism and Hellenic philosophy, then sectarians would not challenge our veneration of the Theotokos, the "Mother of God", but would embrace it also, as being a clear teaching of the Holy Scriptures.
1. We call upon the Theotokos for her intercessions for the same reason that we call upon each other and the saints and angels for theirs. The Holy Scripture commands us to intercede for one another (1Timothy 2:1-2).
2. We call upon the Theotokos for her help in our salvation ("Most Holy Theotokos, save us") in the same context that Apostle Paul and Bishop Timothy are able to save the faithful (1Corinthians 9:22; 1Timothy 4:16).
3. The Holy Virgin is called "Theotokos" (Mother of God) on the basis of Scripture (Luke 1:31-35, and especially verse 43). Moreover, the prophecy of Ezekiel is precise in the matter (Ezekiel 44:2). Few of the Protestant sects would dare to deny that the Child whom Mary bore is truly God and, therefore, they must confess that Mary is the "Theotokos" the "Mother of God").
4. Sectarians revile the Theotokos and deny her veneration because they have no truly Christian knowledge and understanding of the Holy Scripture, and from sheer, careless mistranslations of the Scripture which they pridefully persist in. An excellent example is the section concerning the wedding at Cana, which so many sectarians twist and seek to turn against the Holy Virgin.
Using the sadly mistranslated passage at John 2:1-11 in the King James Version, sectarians claim that this section demonstrates Christ's own disregard for His mother. In the KJV, this passage has Christ responding to His mother's remark about the fact that there was no more wine for the wedding guests with, "Woman, what have I to do with you?"
First of all, Christ Himself would have been guilty under the law had he addressed His mother in this fashion, for "to honour the father and mother is the first commandment with promise."
Most important, however, is the actual text. The correct translation reads:
"And when the wine was all gone, the mother of Jesus said to Him, `They have no more wine.' Jesus said to her, `Dear lady, what is that to you and Me? My time is not yet come.'
"His mother said to the servants, `Whatever He says to you, do it.'"
The term which has been erroneously translated from the Greek as "woman" in this passage is actually a term of deep respect and endearment. Christ spoke in an affectionate manner in this passage, and that is very clear in the original Greek.
Let us think about this passage in a sober and prayerful manner for only a moment. What does the verse actually demonstrate? Christ asks, "Why should we care if the wine is gone? What difference does it make to us?" Then He makes it plain that the time for Him to work miracles has not yet arrived. In the order of God's plan, it is not yet time for Him to begin this work. But as we read on in this chapter, we discover that He does work the miracle. Why? Because of Mary's intercession. And think of it. Because of the intercession of the Theotokos, the order of God's plan is changed. Christ works the miracle before the time has come. How powerful then, are the intercessions of the Theotokos shown to be. Moreover, she is shown to be His first apostle, since she instructs the servants, "Whatever He tells you, do it.'
5. Even at the moment of His death on the Cross, Jesus took thought for His mother and gave her special place (John 19:26-27).
6. The Theotokos was honoured even before the Nativity of our Saviour (Luke 1:41-45).
7. If the Holy Scripture proclaims that "all generations" shall call Mary blessed (Luke 1:48), then certainly those who refuse to call her blessed do not belong to the generation of Grace, the generation of the Living.
8. The Virgin is called the "Queen" in prophecy, by David, "At Thy right hand stood the queen, arrayed in vesture of inwoven gold, adorned in many colours" (Psalms 44:8), etc. Thus, she is honoured occasionally in prayers as the "heavenly queen." Of course, she is the mother of the King, and the title "heavenly queen" is just another confession of our faith that the Child Jesus born of her is truly God our King. Sectarians will sometimes attempt to apply the words of Jeremy the prophet (Jeremiah 44:17, 25) to condemn our use of the term "heavenly queen" when referring to Christ's mother. But Jeremy was here condemning the worship of the pagan fertility goddess Easter by the astrology cults, which considered Easter to be an actual deity. Therefore, it is dishonest and immoral of sectarians to use this Scripture in such a false manner to condemn the mother of our Saviour.

MISTRANSLATION AND
MISCONCEPTION

Protestants often use the verse at Luke 11:27-28, in their arguments against the Theotokos. In the NIV, the verse reads, "...a woman in the crowd cried out, `Blessed is the mother who gave you birth and nursed you.' He replied, `Blessed rather are those who hear the word of God and obey it.' The KJV and RSV read, "Yea rather blessed are they that hear the word of God and keep it."
Are these the actual words of Christ? How should we respond to Protestants who use this verse to challenge us.
This verse is something like the one recording the wedding at Cana, which we discussed above.
Let us look at Luke 11:27-28 and see what it actually says. In the Greek original, the key word is "menoun." The primary meaning of this word is "this is quite true" ( or, "in very truth,"). It may also be translated as "yea, verily" __ "yes, in very truth." Contrary to the sectarian interpretations of this verse, it actually reads:
"And a certain woman in the crowd lifted up her voice and said to Him: `Blessed is the womb which has borne Thee, and blessed are the breasts which you nursed upon. He Himself, however, said: `yes, truly, howbeit, blessed [also] are the ones who hear the word of God and keep it'."
There is, you see, a considerable difference here. Christ does not at all downplay the blessedness of His mother; He affirms and confirms it. Indeed, we see that the Theotokos is here seen to be thrice blessed. She is blessed as the one who bore Christ, blessed again as the one who nursed Him, and blessed above all other humans as the one who heard the word of God and kept it more than any other person.
It is obvious that where protestantism dis- agrees with Orthodoxy, one can simply dismiss the Protestant view out of hand.

AN IMPORTANT POINT
OF SOUND DOCTRINE

As we mentioned before, the Sectarian prejudice against the veneration of the Theotokos is based on their false idea of the nature of redemption. Certainly the same is true of the sectarian prejudice against God's saints.
Salvation is not merely a matter of Christ having paid some penalty to satisfy God's need for "justice" and vengeance, on our behalf. We were not redeemed from God by Christ, we were redeemed to God. Redemption consists in the restoration of the fallen human nature, redeemed from its bondage to sin. Salvation consists in assimilating that restored nature, which is in Jesus Christ. It is wrought by our struggle, with God's help, to acquire the Grace of the Holy Spirit. Those special people whom we venerate as "saints", including the Theotokos, are venerated precisely because of the fulness of the Holy Spirit dwelling in them. But apart from this, the veneration of saints is an essential element in our being penetrated with a deep understanding of the nature of redemption. Our awareness of the glory of the Theotokos and the saints, and our veneration of them, is actually a confession of the true doctrine of redemption. The saints, like the Theotokos, have shown us the true path of salvation and, having become truly participants in the perfect nature, indeed, in God Himself, they have become vessels of Divine Grace.
Recently, some sectarian group accused us of "praying to dead saints." We responded with the words of Christ Himself, "You greatly err, for you do not know the Scripture or the power of God. For God is a God of the living and not the dead...have you not read in the book of Moses how God spoke in the bush to him, saying `I am the God of Abraham, of Isaak and of Jakob'? He is not the God of the dead, but the God of the living: you therefore do greatly err" (Mark 12:24, 26-27).
Thus, if the righteous ones of the Old Testament, from before the "age of Grace" are still numbered among the living, how much more are those of the New Testament alive. They are living testimonies to the victory of Christ over death and the certainty of mankind's redemption by Jesus Christ, our God.
****
SUGGESTED FURTHER READING to obtain a fuller and truly Scriptural understanding of our view of the Most Holy Theotokos:
THE MOST HOLY THEOTOKOS (Prayerful Contemplations)
The Akathist for the `Theotokos, Joy of Canada'.
We would like to mention also that there are a number of books and booklets about the Theotokos which are not sound and which engender doubt and incredulity in North American readers, especially younger readers and people with an education. Among these are stories borrowed from pagan mythology in which the name of the "hero" has been changed from that of a pagan goddess to the Virgin Mary. Such is, for example, the story of the Virgin Mary's "descent into hell." This story is actually borrowed directly from the pagan cult of Easter. In the ancient Babylonian mythology, the goddess Easter descended into hell, and the fake story about the Theotokos is taken directly from that myth. There are a number of mythological stories about the Virgin's life which were popular in peasant societies. The fact is, we know almost nothing about Mary's life after the day of Pentecost. There are as many peasant tales about it as there are about the childhood of Jesus. For example, there is the tale of the Child Jesus striking another child dead because the other child made fun of Him. All that we actually know about the life of Mary can be written in a book of a hundred pages or less. The sermons one could preach about her and the great lessons one could learn from her, the record of her love and miracles: these could fill many volumes.
We would recommend to readers that they content themselves with the Scriptural records about the Virgin Mary and the very few facts which are certainly known, and the record of the multitude of miracles which God has shown forth through her. The rest, God has chosen to conclude in silence and mystery, and those who have sought to breach this silence have done no service. The truth which has been revealed is wondrous beyond measure, the mythologies only detract from the reality and undermine the faith of many in that which is true.>> (http://www.synaxispress.ca/)

October 31st, 2014

DSC03495




poze Mari origami

October 29th, 2014

  Iubiți credincioși și dragi prieteni ai Bisericii noastre,

  Îngăduiți-mi să îmi exprim mulțumirea pentru participarea dumneavoastră la cateheza a II-a din cadrul proiectului „Calea mântuirii”, cu tema „Dumnezeu Sfânta Treime”, din data de 17 octombrie 2014, și bucuria pe care am avut-o de a fi moderatorul și cel care a încercat să vă răspundă la cele mai dificile întrebări ce i-au fost adresate vreodată, respectiv cele privitoare la Sfânta Treime.
    Întâlnirea s-a desfășurat într-un cadru cordial ce a debutat cu MASA COMUNĂ și prezentarea fiecăruia dintre noi, cei care am participat, lucru ce a făcut mult mai plăcută întreaga seară. MATERIALUL VIDEO pe care l-am urmărit a constat în cateheza prezentată de Părintele Demetrios Bathrellos, și ale cărei linii principale au fost reținute în fișele ce v-au fost înmânate. Părintele Bathrellos a făcut o sinteză a întregii teologii ortodoxe pe tema Sfintei Treimi, actualizând dogma la mentalitatea omului contemporan și punând accentul pe aspectul existențial al cunoașterii lui Dumnezeu Treimic.
    Acest lucru a avut impactul scontat, se pare, în rândurile noastre, ale participanților, întrucât DISCUȚIA PE GRUPURI s-a concentrat pe elaborarea întrebărilor din această perspectivă, a relației directe, personale, aproape nemijlocite, cu dumnezeirea. Nu mai puțin, o astfel de abordare își are și capcanele ei, asupra cărora mă voi opri în cele ce urmează. Am înțeles, alături de dumneavoastră, că fără dorința personală de a-L cunoaște pe Dumnezeu dincolo de orice reprezentare rațională, credința își pierde interesul și puterea de schimbare (gr. „metanoia” și „metamorphosis”) de sine.
    DISCUȚIA ÎN COMUN a adus în prim-plan aceste întrebări ale dumneavoastră, pe care le reamintesc aici așa cum au fost ele exprimate de reprezentanții fiecărui grup în parte: „Putem considera omul în centrul preocupărilor Sfintei Treimi?”, „Există vreo altă destinație a sufletelor noastre după moarte în afară de Sfânta Treime?”, „Putem considera empatia cu suferința colectivă, a popoarelor sau a unor grupuri de oameni, un semn al iubirii semănate de Sfânta Treime în sufletele noastre și un pas înainte în cunoașterea Acesteia?”, „Nu este cumva o fatalitate a spune că suferința stă la baza creației lui Dumnezeu?”.

  CE ESTE PEDAGOGIA CREȘTINĂ?

  În mod evident, întrebările reflectă atât temele lansate în prezentarea din materialul video, cât și preocupările personale și gradul de înțelegere al fiecăruia cu privire la adevărul de credință. Cea mai mare provocare deopotrivă pentru catehet și cel credincios este aceea că procesul de învățare al temelor catehetice diferă totuși atât de mult de predarea și evaluarea cunoștințelor proprii sistemului de învățământ așa cum l-am cunoscut fiecare la un moment dat în viața noastră. Diferența? Chiar dacă se păstrează parametrii învățământului clasic, cu profesor și elev, un corp de cunoștințe prezentat într-o anumită unitate de timp și într-o succesiune deliberată, o evaluare și o notare a cunoștințelor dobândite, respectiv răsplătire a efortului personal, în Biserică caracterul grupului de catehumeni este eterogen, atât ca vârstă, cât și ca pregătire. Prin urmare, chiar dacă scopul oricărei metodologii catehetice este acela de a urma îndeaproape metodologiile de predare omologate de instituții abilitate în procesul de învățământ, obiectul și scopul acestora este unul aparte: adevărul de credință și dobândirea lui nu doar rațional, ci mai ales printr-o transmitere într-un registru mai larg și care face apel la trăirea acestui adevăr în cadrul liturgic. Miza nu este excelarea discursivă pe o temă sau alta, ci călăuzirea sufletului într-un nou mod de viață, cel creștin. Acest lucru a fost definit de Sfântul Clement Alexandrinul astfel: „Pedagogia cea după Dumnezeu este calea în linie dreaptă spre adevăr pentru contemplarea lui Dumnezeu și arătarea faptelor sfinte pentru dăinuirea veșnică.” („Pedagogul”, Cartea Întâia, 54.1, PSB 4, EIBMBOR, București, 1982, p. 197).
    Într-o astfel de înțelegere a „predării”, toate elementele acesteia capătă caracter specific: tema, modul de predare și evaluarea sunt modelate pe înțelegerea fiecăruia în parte și cateheza nu se epuizează într-o unitate strictă de timp. Dimpotrivă, temele credinței fiind conexe, asupra lor se revine mereu și nu există un moment bine definit în care catehetul și catehumenul să poată spune: „Am predat!” sau „Am înțeles!”. Fiecare întâlnire în cadrul liturgic, fie celebrare, fie cateheză, nu reprezintă decât un moment din cadrul unui proces mai amplu, de cunoaștere a lui Dumnezeu care începe aici și nu va avea sfârșit niciodată, după cuvintele Mântuitorului: „Și aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17:3). Acest lucru este, de altfel, precizat în Canonul 2 al Sinodului al II-lea Ecumenic, care spune că adevărata catehizare nu încetează după Botez. De aici și inabilitatea aparentă a creștinului de a-și însuși punctual definiții și concepte teologice care să poată fi supuse unui examen critic sau evaluări stricte din partea unui examinator, lucru care ar echivala în contextul liturgic și duhovnicesc cu „judecarea aproapelui”. Bisericile creștine sunt laboratoare duhovnicești mai degrabă decât tribunale de judecată și evaluare a credinței sau comportamentului neofitului. A ignora aceste aspecte înseamnă a transforma procesul catehetic într-o șaradă.
    Cu aceste considerații în minte, rezum și revin cu câteva precizări la întrebările care mi-au fost adresate în cadrul secțiunii DIALOGUL COMUN.


    TREI TEME: SFÂNTA TREIME, EMPATIA ȘI CONFUZIA ÎNTRE JERTFĂ ȘI SUFERINȚĂ

  (1) Astfel, din discuțiile pe grupuri și întrebări, a reieșit că cea mai mare dificultate, dar și preocupare, este în a înțelege nu atât perihoreza și aproprierea (termeni teologici care desemnează relația între ipostasurile dumnezeiești, respectiv Persoanele Sfintei Treimi), ci relația dintre Sfânta Treime și om sau lume. Dogma Sfintei Treimi – forjată de teologia creștină la focul filozofiei grecești, dar pe baze biblice – spune că deși Dumnezeu ne-a creat din iubire, ne poartă de grijă și „L-a dat pe Unul-Născut, Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16), El este „dincolo de toată ființarea (hyperekeina pases ousias) și înțelegerea umană”. (Khaled Anatolios, „Athanasius: The Coherence of his Thought” (Routledge Early Church Monographs), Routledge, London and New York, 2004, p. 41). Revoltei omului în fața acestui adevăr, că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ființa Sa, Biserica răspunde cu postularea simultaneității acestei transcendențe cu iubirea Sa, în acord cu un alt binom dialectic: natura/firea umană și harul dumnezeiesc. Dacă Dumnezeu se lasă cunoscut de către oameni, o face prin intermediul manifestării Sale in creație (gr. „energeia”), iar firea noastră umană nu va fi niciodată capabilă să Îl cunoască pe Dumnezeu nici în manifestările Sale dacă nu va beneficia de harul Său.

  (2) Al doilea aspect asupra căruia doresc să mă opresc privește problema suferinței, așa cum este ea expusă în fișele catehezei a II-a, cele care au prilejuit întrebările legate de empatia colectivă și fatalitatea suferinței. Ei bine, numărul colectiv nu reprezintă cel mai ortodox dintre conceptele teologice ale Ortodoxiei. Mântuirea și îndumnezeirea omului sunt prin excelență procese personale, în care colectivitatea nu are mare lucru de spus. Nu colectivul, nu chipul indescifrabil și comun al masei, este cel care furnizează creștinului experiența divinului, ci Biserica, respectiv comunitatea în comuniune a celor asemănători după credința în Iisus Hristos. Caracterul personal nu este nivelat sau desconsiderat în vreun fel, ci dimpotrivă, este încurajat și potențat de adresabilitatea Sfintelor Taine ale Bisericii. Atunci când ne botezăm, ne spovedim sau ne împărtășim, o facem cu numele noastre: „Se împărtășește robul/roaba lui Dumnezeu cutare” și chiar dacă există în Biserică rugăciuni de obște și spovedania comună a copiilor (cea a adulților a funcționat sporadic ca atare și a încetat în sec. al VI-lea), acest lucru se face în virtutea participării în comuniune cu scopul de a trata comunitatea ca pe un întreg, nu ca pe o masă nediferențiată.
    Prin urmare, dacă vorbim despre empatie cu privire la suferința unui popor, a unui neam sau a unei comunități, trebuie să avem în vedere acest caracter particular al slujbelor Bisericii, care conțin mai degrabă liste de nume, pomelnice, decât referința generică la un grup (atunci când acest lucru se întâmplă, el survine după pomenirea numelor, cu formula: „cu tot neamul” sau „cu toată casa”). Dacă vreți, același model poate fi întâlnit în afara Bisericii creștine în monumentele dedicate eroilor naționali sau victimelor holocaustului, avându-și originea în cărțile neamurilor din Scripturile Vechi-testamentare. A resimți suferința celuilalt și a-l compătimi încă nu e totul în Ortodoxie. Fără rugăciunea pentru el, ceea ce poartă numele generic de „empatie” nu înseamnă nimic, de unde și multitudinea de „ectenii”, respectiv cereri rostite de către preot de-a lungul slujbei și care fac referire la cele mai diverse persoane, nevoi și situații, de la pace în cazul unui război, până la cei aflați în închisoare sau la cei atinși de vicisitudinile naturii și ale fenomenelor meteorologice. În acest fel trebuie înțeles răspunsul la suferința aproapelui, care de la simpla empatie ia formele ajutorului concret și culminează cu rugăciunea, din credința Bisericii că Dumnezeu poate face mai mult pentru cel suferind decît o pot face eu. Dar distincția între acțiunea socială și rugăciunea la Dumnezeu pentru aproapele reprezintă o temă separată, pe care o vom aborda în alt context.

  (3) Pornind de la fișele catehezei a II-a care problematizează suferința și îngăduirea ei de către Dumnezeu, am primit întrebarea dacă nu cumva este greșit a considera în teologie că suferința stă la baza întregii creații. Bineînțeles că este greșit. De ce? Concepția despre fatalitatea suferinței este străină învățăturii Bisericii, și eroarea constă în abordarea unui concept foarte larg, cel al „suferinței”, în locul tradiționalului „jertfă”, din dorința multor teologi de a actualiza sensurile acestuia din urmă și de a fi la modă cu vulgata suferinței așa cum apare aceasta în psihanaliză, „self-help” și alte capitole ale literaturii auto-intitulate „spirituale”. Dar suferință și jertfă sunt două lucruri diferite. Sub umbrela generoasă a termenului „suferință” se adună sensuri străine de Ortodoxie, într-un amalgam sincretic tot mai dificil de decelat, care spune că suferința este bună (Deepak Chopra), că este rea (Paulo Coelho), fie că reprezintă cel mai bun pedagog (Eckhart Tolle), fie că este exclusiv generată de ignoranță și că suferința psihologică este superioară celei fizice (Jiddu Krishnamurti). Aceste considerații asupra suferinței au la bază concepția hindusă despre nirvana și moksha, care înseamnă acceptarea sinelui, eliberarea de suferință prin cunoaștere, conștiința unității individului cu întreaga lume și înțelegerea întregului univers ca Sinele personal.
    Teologia ortodoxă cu privire la jertfă și suferință este, în schimb, alta. Într-adevăr, pornind de la cuvintele rostite de Sfântul Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29) și de la cele prezente în Apocalipsă: „Mielul cel înjunghiat de la întemeierea lumii.” (Apoc. 13:8), credem că la temelia lumii și a relației noastre cu Dumnezeu stă jertfa. Creația întreagă este rodul jertfei, ca singurul act care poate inversa vectorul morții în creație. Jertfa și suferința, pandantul ei, reprezintă, oricât de paradoxal ar părea, expresia relației de iubire dintre Creator și creație. Jertfa este cea care valorizează darul, așa cum este considerată viața pentru univers. Părintele Galeriu spunea: „Trăiesc darul ca pe originea mea, ca pe actul din care purcedem.”, citându-l pe filozoful francez Louis Lavelle (1883-1951) (Pr. Constantin Galeriu, „Jertfă și răscumpărare, Editura Harisma, București, 1991, p. 24).
    Chiar dacă jertfa nu este posibilă fără suferință, suferința singură nu are sens și nu este necesară în sine. Dumnezeu nu dorește suferința omului și numai atunci când omul conștientizează că suferința sa îl curăță de păcate, aceasta rodește întru răbdare, smerenie, nădejde, și alte daruri duhovnicești. Un alt teolog ortodox, Jean Claude Larchet, se exprimă în legătură cu suferința astfel: „Suferința nu este ea însăși izvor de bunătăți duhovnicești, ci doar un prilej de a le dobândi, la fel de bun ca oricare altul. Suferința în sine nu rodește nici un bine. A cugeta altfel înseamnă a tăgădui că Dumnezeu e Dătătorul a tot binele și că stă în puterea omului să dobândească aceste bunătăți cu ajutorul harului. Prin felul în care o primește, omul hotărăște dacă suferința îi va fi spre folos sau spre vătămare. Și pentru că omul este cel care-i dă suferinței un înțeles și un rost, nu are nici o importanță ce este ea în sine. Așadar, suferința este cu adevărat o mare încercare, căci prin ea omul se poate mântui sau se poate pierde. Lucrul acesta ni-l arată limpede Cartea lui Iov și e întărit adesea de Sfinții Părinți. Suferința este și o mare ispită, căci poate să-l ducă pe om la rău. Însă, atunci când se face pricină de bine, ea este cale de mântuire.” (http://ortodox.md/…/jean-claude-larchet-suferinta-ca-incer…/)
    Nici nu avem în Biserică un discurs despre suferința în sine, Cartea lui Iov nefiind decât ilustrarea pentru creștini a virtuților și prefigurarea lui Hristos Însuși. Pentru a desemna suferința, spre exemplu, Slujba Înmormântării Mirenilor conține mai mulți termeni, precum în Condacul, glasul al VIII-lea: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.”. Așadar: durere, întristare, suspin. Se poate obiecta că întreaga slujbă a preluat din stilul și imaginalul vechi-testamentar, iudaic, ceea ce nu ar fi neadevărat, dar puterea de ilustrare a valențelor suferinței cuprinsă în aceste trei cuvinte depășește reflexia pasageră cu care operează vulgata teozofică modernă.

  Nu în ultimul rând, doresc să mulțumesc doamnei profesoare Clementina Timuș pentru exemplul colegului orb care de atâția ani conduce doctorate și face cercetare la un nivel răsunător în lumea academică. De asemenea, pentru referința la sfinții închisorilor comuniste, cel mai elocvent exemplu al jertfei de sine pe care îl putem întâlni în istoria noastră recentă.
    Cu aceste gânduri, îmi exprim mulțumirea pentru răbdarea dumneavoastră de a citi aceste rânduri și vă aștept să continuăm pelerinajul nostru catehetic vinerea aceasta, pe 31 octombrie, pe tema „A fi om, pe deplin viu”, când invitat îl vom avea pe Părintele Profesor Gheorghe Holbea, prodecan al Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

  În Hristos,
    Pr. Daniil Iacșa

August 13th, 2014

Coincidente stranii, citesc peste tot, in legatura cu Robin Williams si gestul sau. Nu stiu cat de straniu, dar am ascultat intamplator piesa lui Brian Clark, "A cui e viata asta in definitiv?". Teatru radiofonic, Pintea, Rebengiuc, Cozorici si altii. Trateaza tocmai tema sinuciderii asumate constient si ambiguitatea granitei dintre depresie si hotararea de a-ti lua viata. Personajul principal zace paralizat pe patul spitalului si apeleaza la un avocat pentru a fi externat si a se stinge astfel, in lipsa asistentei medicale pe care directorul clinicii doreste sa i-o acorde cu orice pret, chiar si impotriva vointei pacientului. Dialog captivant, polemica fara cusur de ambele parti ale balantei, cu replici spumoase, alerte, de tip anything goes, si dileme existentiale strecurate ingenios si perfect verosimil la orice pas. La asta isi aduc contributia actorii romani, aflati intr-o forma de zile mari pentru genul radiofonic.
Scriu aceste lucruri si pentru ca am citit tot felul de comentarii in care sinuciderea lui Williams e pusa pe seama influentei demonice. Nu se poate nega acest lucru din perspectiva teologica, dar tot duhovniceste este perfect adevarat ca omul este liber si constient de alegerile sale. Responsabilitatea ii apartine, altfel, se stie, nu a putea vorbi despre relatia om-Dumnezeu asa cum o stim din Evanghelii. In acest context e aproape vulgar exemplul pildei de pateric in care satana ascuns dupa usa sare ca ars pentru a-i spune staretului ca monahul prins asupra faptului minte, a coace oul pe lingura asezata deasupra unei lumanari aprinse nici lui nu i-a trecut prin cap, cum sa fie tot el acuzat de o astfel de ispitire?
Si atunci, la intrebarea retorica a lui Clark: "A cui e viata asta in definitiv?", ii dam un raspuns, ca teologi ce suntem. Si anume. Dumnezeu raspunde: "A ta, omule." Iar omul, la randul lui: "A Ta, Doamne."

August 12th, 2014


    Cateva amintiri de la vizita Papei la Bucuresti. Eram cu totii foarte emotionati de preconizatul eveniment. Intreg Seminarul era pus pe jar. Cativa dintre noi urma sa-l intampinam pe Papa la Cimitirul Bellu Catolic. Am cantat ceva cand a ajuns SS acolo, dar nu mai retin ce anume. Poate-si aduce aminte Parintele Bogdan Grigorescu. Stiu ca s-a uitat la noi, pe rand, in timp ce cantam. Nu-mi venea sa cred ca ne privea cu atentie. La sfarsit ne-a dat fiecaruia acest cartonas pozat aici. Ultima poza e coperta numarului din "Dilema" care omagia evenimentul. Atat deocamdata, cu nostalgie si reverenta fata de o astfel de amintire, descoperita printre lucrurile pastrate de parintii mei.



DSC02974

DSC02975

DSC02976

DSC02991

August 6th, 2014

Nu mai stiu cati ani aveam cand am inceput sa scriu aceasta povestire S.F. Poate 9-10 ani, ceea ce plaseaza hartiile cu putin inainte sau dupa Revolutie. Eram pasionat de romanele lui Jules Verne si am preluat din imagistica si stilul sau. „Intraterestrii” - o noua specie de umanoizi invadeaza Pamantul, iar confruntarea urma a fi una neconventionala, cu tot felul de intamplari care se doreau a fi o prelungire a aventurilor verniene, in amalgam cu cele din „Ciresarii” si din colectia de povestiri politiste „Enigma”. Nu am scris decat cateva pagini, din care nu le-am gasit decat pe cele fotografiate aici.
E amuzant si tulburator, pentru mine, sa citesc aceste randuri si mai ales sa tin in mana hartiile de atunci si de acum...
Tata m-a lasat sa si bat la masina, ceea ce pentru mine era o adevarata sarbatoare. Si tot el, se pare ca mi-a corectat pe ici, pe colo, textul. Parca avea ce sa corecteze, probabil a fost o joaca pentru el.
Divertisment cu amintiri.



DSC02983
DSC02984
DSC02985
DSC02986

August 4th, 2014

   De acord cu faptul ca recurgerea la argumentul confesional intr-o dezbatere politica e o greseala. Nu are cum sa fie decat demagogie pura adaugarea la pedigree-ul compozit al unui candidat marca de "mai mult ca crestin".
      Cu toate acestea, nu poti sa nu observi un lucru. Nu baladierii lui Ponta sunt natangi, ca l-au indemnat a submina capitalul de incredere al unei institutii cum e Biserica, ci dezorientate apar de peste tot toapele formatoare de opinie care umbla cu adjectivul proscris in gura: "ortodox". Ce sa facem acum, sa ne simtim vinovati ca suntem ortodocsi si de etnie romana?
      Altfel ar fi stat lucrurile daca majoritari in Romania nu ar fi fost ortodocsii. Am fi avut vara aceasta analize subtile, relaxate, reci ca gheata din pahare si care ar fi sunat placut, a comentariu celebrativ (sic!) de televiziune americana: "Da, Emil, si poate ar trebui sa adaugam ca Siegfried e un candidat atipic: multa lume nu stie, dar el apartine traditiei protestante, care presupune o anumita educatie si rigoare, lucru ce transpare din toata tinuta lui si care il face cu atat mai popular printre alegatori..."
      Cum spuneati, dragi reformatori de opinie? Ca nu ar fi trebuit aduse in discutie culoarea confesionala, parfumul exotic fideist si sunetul acordurilor liturgice? De acord cu dvs. si pe langa asta adaug adversativ ca aceste alegeri, asa cum se prefigureaza, sunt un extraordinar exercitiu ecumenic pentru toti romanii. Pare ca diversitatea insasi isi cere votul, alteritatea cu sensul ei de reciproc si dialogal. Si totusi, daca vi se pare fals, inseamna ca nu noi, ca ortodocsi, purtam vreo vina. Poate ca prevazatori cum sunteti ar fi trebuit sa realizati ca ati devenit anti-basisti in cel mai prost moment al "evolutiei noastre creatoare", ca ati pacalit circul intreg cu pronosticurile dvs. preelectorale la europarlamentare si ca nu ati luat distanta suficienta de politicienii pe care ne-ati indemnat sa pariem, in loc sa-i biciuiti usturator, ca pe niste martoage viclene ce sunt. Si acum doriti sa ne punem cenusa in cap, sa ne dezicem nu de Ponta, ci de ortodoxie, care nu ar avea ce sa caute si sa conteze, spuneti voi, in societate. De parca ortodoxia ar fi un cal naravas pe care trebuie sa il infranam sau sa il impaiem cand intram in cetate: "Ah, aici, in tema asta, nu aveti voie qua ortodox, doar nu vreti sa fiti comparat cu non-pasnicii aia, nu?". Ar fi bine sa va si hotarati: ori religia trebuie retrasa din spatiul public, si crestinismul de-a valma, cu toate consecintele pe care le vedeti in Europa la aceasta ora, ori nu are de-a face scorul in sondaje al unui candidat cu confesiunea pe care si-o proclama. Vreti deziceri si dezmintiri? Nu le veti avea, pentru ca nu asa functioneaza credinta crestina sau comunitatea ei.
      Nu va ramane decat sa faceti un ultim exercitiu de smerenie, asa deformatori de opinie cum sunteti: un mars gratios inapoi la tabla de lucru.

July 22nd, 2014

    Comentariul domnului Bogdan Budeș (https://www.facebook.com/bogdan.budes) aduce aminte si de "discutia la gura sobei" dintre Karl Popper si Konrad Lorenz, in care afirmatiei lui Ben Akiba: "totul a fost deja", cei doi prieteni ii opuneau credinta si speranta ca "nimic n-a fost inca". Aceasta tensiune intre "totul a fost deja" si "nimic n-a fost inca" se regaseste in toata literatura ascetica crestina. Mai mult, faptul ca insusi Popper, care s-a caracterizat pe sine drept un "rationalist critic/-icist" si a fost asociat cu Cercul de la Viena al pozitivistilor, ajunge la apogeul gandirii sale, dupa varsta de 60 de ani, sa "postuleze" lucruri precum credinta ori speranta, este un indiciu asupra importantei acestui tip de angajament al omului fata de sine, de ceilalti si fata de un viitor comun al "mankind", "Menschheit". Acest lucru deriva din alta credinta a lui Popper, in failibilitatea omului, sau ceea ce noi, crestinii, numim "starea de pacat, de imperfectiune", de unde si "devenirea".
      Prin urmare, credinta intr-un viitor deschis ("nimic n-a fost inca"), in dialog (Popper e cunoscut pentru dictoane precum: "Eu poate ca gresec, tu poate ai dreptate, dar impreuna putem ajunge la adevar") si constiinta failibilitatii, sunt cateva dintre intersectiile filozofiei, pe urmele lui Heidegger si Popper, cu teologia crestina.
     Inca un amanunt care da tarie credintei in consens, dialog si puncte comune intre oameni (fiecare cu religia, filozofia si mentalitatile lor diferite) este o precizare, din nou in acord intamplator sau nu cu crestinismul, despre viitorul deschis. Popper retinuse in ultimele lui conferinte observatia unei alte ganditoare evreice, Agnes Heller, care sustinea ca viitorul nu trebuie sa fie deschis unor orori precum cele naziste. Cu alte cuvinte, de viitor suntem responsabili si noi, nu prometeic, ci avraamic, nu cu certitudinea unei iluzorii perfectiuni "deja" existente, ci cu nadejdea unui bun parcurs, a constiintei smerite a lui "nu-inca", amintite aici de Bogdan Budeș, si a cel putin unui "nu-astfel", atunci cand istoria si istoriile raului savarsit sunt memorate pedagogic.
      Bogdan Budeș scrie;

<<"Noch-Nicht" ("Nu-încă"). Acesta e numele unui concept din filozofia lui Martin Heidegger. Pentru mine, e unul dintre cele mai tulburătoare concepte filozofice, ba chiar aș spune că nici măcar nu i se potrivește pînă la capăt numele rece de "concept" fiindcă are darul de a fi și simțit, nu doar gîndit.

    "Noch-nicht", "nu-încă" este spațiul care se micșorează constant dintre momentul ăsta în care scriu - și se micșorează chiar în timp ce scriu, cu fiecare nouă literă adăugată - și clipa morții mele. Mănînc, mă plimb, lucrez, aștept, rîd, plîng sau stau fără să nimic, "nu-încă" devine din ce în ce mai subțire. "Nu-încă" e plin de speranțe, de căutări, de tot ce aș putea face. Desigur că în loc de "nu-încă" am putea spune "restul vieții rămase". Dar formularea prin negație îți dă un frison - cui dă, firește! - care te-ar putea împinge să nu stai ca boul în lanul de porumb.

    Chiar și ultima secundă a acestui "nu-încă" conține intact capitalul de speranțe și proiecte. E bine ca măcar din cînd în cînd să ne gîndim nu că avem în față toată viața, ci că "nu-încă" se poate brusc transforma în "deja".>>
(https://www.facebook.com/bogdan.budes/posts/818068774883849)

June 8th, 2014

Duminica a opta după Paşti (a Rusaliilor) Ioan 7, 37-53; 8,12

"În ziua cea de pe urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din Betleem, cetatea lui David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar le-au zis aceia: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăşi le-a vorbit lor Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii."

Preacucernice Părinte Profesor,

Frați creștini,

Sărbătoarea Rusaliilor este privită de către mulți dintre noi, deși este vorba despre Pogorârea Duhului Sfânt, ca ceva oarecum tehnic. Prinși în vâltoarea unei anumite hermeneutici post-moderne, în care fiecare element trebuie să aibă semnificatul lui precis, de cele mai multe ori ratăm sensul la care trimit textele Bisericii, Evanghelia, rugăciunile, cântările sau iconografia. În cazul sărbătorii de astăzi, cea mai mare dificultate pentru creștinul obișnuit este să facă legătura între evenimentul istoric al Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostoli, receptarea perpetuă a acestui eveniment în Biserica însăși și viața lui, de creștin obișnuit, zi de zi. Spun „creștin obișnuit” pentru că suntem tributari unei viziuni despre Biserică ca instituție, ca schemă de organizare și oficiere sau schimb de servicii religioase. Pentru regăsirea Ortodoxiei adevărate, a „cincizecimii continue”, așa cum a fost numită Ortodoxia (Sf. Justin Popovici), sau a „cincizecimii personale”, trebuie să facem apel la înțelegerea Bisericii ca „viață în Hristos” (Nicolae Cabasila, 1322-1391) sau „fire a omului”. Expresia „Ortodoxia este firea omului” îi aparține Părintelui Rafail Noica, și ce altceva este Ortodoxia noastră, dacă nu Biserica însăși? Prin urmare, nu corespondența contabilă a unor elemente de grafic ne duce la înțelesul adevărat al Bisericii, nu înregimentarea sub o siglă - așa cum o fac cei străini de Biserică: „BOR în sus”, „BOR în jos” - este cea care ne conferă apartenență și identitate religioasă, ci participarea efectivă la o realitate spirituală desfășurată în cadrul liturgic făcut posibil tocmai de Pogorârea Duhului Sfânt.

Toată Taina Bisericii constă în relația dintre Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Duhul Sfânt și noi, oamenii. Dar cum să descifrăm această Taină? Nu putem scăpa de dificultatea înțelegerii rolului omului și a libertății sale în tot acest plan dumnezeiesc, pentru că Biserica, așa cum ia naștere astăzi prin revărsare de Duh Sfânt de Sus peste toți cei adunați în numele lui Iisus Hristos, are caracterul unei propuneri imuabile, este un dat (Bulgakov).

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime este o Revelație, una anunțată de atâtea ori de Mântuitorul Hristos, aproape explicit, în predica Sa, și implicit și iminent prin Jertfa de pe Cruce. Ambele evenimente de ordin spiritual, ambele Revelații, atât Jertfa, cât și Pogorârea Duhului, devin efective liturgic și dau viață și formă comunității euharistice a credincioșilor. Hristos spune: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.” (Ioan 16:13-15). Nu putem înțelege aceste cuvinte, care exprimă viața Sfintei Treimi, fără tâlcuirea pe care le-o dă Sf. Ap. Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” (Galateni 4:6). Aceasta arată că Biserica este imprimată de Sfânta Treime, respectiv viața Bisericii este imprimată de viața Sfintei Treimi. Fără Duhul Sfânt, nimic din ceea ce săvârșim în Biserică nu are fundament și nu ne putem închina lui Dumnezeu, lui Hristos, decât numai în Duhul Sfânt, iar aceasta nu doar la un nivel dogmatic, rațional-discursiv, ci real. Nenumăratele eforturi ascetice ale sfinților arată petrecerea unei vieți întregi uneori până la dobândirea duhului rugăciunii, al smereniei, dragostei, păcii, toate, de fapt, expresii ale aceluiași Duh Sfânt. Din nou, Sf. Ap. Pavel zice: „Nimeni nu poate spune Domn este Iisus decât numai în Duhul Sfânt” (1 Cor 12:3).

Paradoxul Rusaliilor și al „cincizecimii personale” acesta este, că deși Duhul Sfânt ne este dăruit la modul desăvârșit și irezistibil prin Taina Mirungerii, noi trebuie după aceea să ne dăruim la rându-ne viața întreagă pentru a-L obține. Cel mai bine exprimă acest lucru Sf. Ap. Pavel în Epistola către Romani atunci când descrie viața creștinului ca un proces între ceva ce ai primit deja, dar pe care nu îl ai încă, și numește această tensiune existențială cu metafora suspinului: „Noi, care avem pârga Duhului, suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Rom 8:23).

Nu toate ale Bisericii sunt vizibile, dar nu toate sunt invizibile. Nu toate ale vieții noastre cu Hristos sunt inteligibile, dar nu toate sunt sensibile. Caracterul acesta dual, de neamestec și neschimbare, de neîmpărțire, dar si de nedespărțire între material și imaterial este dat de condiția noastră umană și de iubirea lui Dumnezeu, până la modul la care S-a întrupat și de atunci încolo toate cele ce s-au făcut pentru noi, Cruce, Mormânt, Învierea cea din morți, Înălțarea la Ceruri, Șederea cea de-a Dreapta, Pogorârea Duhului Sfânt și cea de a Doua și iarăși Venire, sunt teandrice. Acestă mărturisire, a teandriei, a divino-umanității lui Hristos, dar și a întregului nostru destin dumnezeiesc viitor, afirmat rațional, este un truism. Afirmat fără credință, devine o aporie. Dar afirmat duhovnicește, cu smerenia failibilității umane, devine un adevăr mântuitor, după cuvintele aceluiași Sf. Ap. Pavel: „Biserica este stâlpul și temelia adevărului.” (1 Tim 3:15).

Există un alt aspect al sărbătorii de azi care se regăsește ca realitate de netăgăduit la scara mare a Bisericii, a întregii noastre viețuiri în credință: plinătatea. Plinătatea este exprimată în lb. gr. prin „pleroma”, termen care înseamnă plinul, atotplinul, belșugul. Etimologic, în greaca veche, cuvântul desemna strict o corabie umplută până la refuz cu marinari și pasageri. Ca termen religios, „pleroma” semnfică în gnosticismul pre-creștin totalitatea puterilor divinității, așa cum era aceasta văzută, politeist. În creștinism însă, termenul capătă semnificații inedite, care ne conduc la sărbătoarea Rusaliilor. Sf. Ioan Evanghelistul, începându-și Evanghelia sa, spune despre Mântuitorul Hristos: „Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har.” (In 1:16). La fel, Sf. Ap. Pavel, scriindu-le efesenilor, numește explicit Biserica lui Hristos ca plinătate a Duhului Sfânt; el spune: „(Dumnezeu Tatăl) pe toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupull Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți.” (Efeseni 1:22-23).

Deși sensul acestei plinătăți a Duhului este plin de noutate aici, după Pogorârea Duhului Sfânt, când sunt scrise atât cuvintele Sf. Ap. Pavel, cât și cele ale Sf. Ev. Ioan, ecourile profetice ale acestei „plinătății” se regăsesc în Vechiul Testament, unde o serie de exprimări metaforice trimit la această plinătate pnevmatică și eclezială: „Se vor îmbăta din belșugul casei Tale și din izvoarele desfătării Tale îi vei adăpa pe ei.” (Ps 35:5) sau „Ca de seu și de grăsime să se sature sufletul meu și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea.” (Ps 62:2) ori „Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Is 12:3). Trecând iarăși la Noul Testament, metafora junghierii vițelului celui gras din Evanghelia de la Luca 15:23 simbolizează plinirea darurilor Sf. Duh revărsate prin junghierea a Însuși Fiului lui Dumnezeu la „plinirea vremii” (Gal 4:4), ca ospăț euharistic spre mântuirea tuturor (Caraza).

Iar la sfârșit, mai presus de toate, Mântuitorul Însuși exprimă această plinătate prin cuvintele Evangheliei de azi: „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7:38). În El, în Hristos, se împlinesc cuvintele prezente la Deuteronom 18:18, la Isaia 12:3; 35:6; 44:3; și Ioil 4:18. El este Cel care citând Scriptura le împlinește, dar nu spectaculos și punctual, așa cum ne-am aștepta, ci liturgic și sincronic, odată cu Pogorârea Duhului Sfânt. La această plinătate a Duhului suntem chemați cu toții, pentru a face din noi înșine o Biserică vie, o corabie plină și un izvor de mântuire.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi, cu toți!” Amin!

Bibliografie:


  1. Serghei Bulgakov, „Ortodoxia”, Ed. Paideia, București, 1994, pp. 7-14.


  2. Diac. Conf. Dr. Ioan Caraza, „Fundamentul liturgic al Sfintelor Scripturi în teologia patristică”, Ed. Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, 2005, pp. 198-210.


La Duminica Rusaliilor,

8 Iunie 2014,

Pr. Daniil Iacșa.

May 22nd, 2014

PANSEURI ELECTORALE

Share
Don Quijote smiles

     Fiecare campanie electorala de la noi seamana, din pacate, cu o furtuna intr-un pahar cu apa. Numai ca paharul e doar un pet murdar, iar apa e de ploaie. Toate idiosincraziile, diagnosticele si urticariile se amesteca volburos si disonant, improscand mai apoi parbrizul societatii romanesti (urmand intocmai imaginii metaforice cu care se incheie filmul "Dupa dealuri", al lui Cristian Mungiu). In tot circul mediatic menit sa-l atinga si sa-l zdruncine cat mai mult pe "cetatean" apar clovni, baloane, acrobati promiscui, exhibitionisti teribili, contorsionisti demni si mesianici, si chiar artisti extrem de populari printre oamenii de bine, dar mai ales printre escrocii din metocuri. Se itesc din custile deschise oratanii decrepite, se mascaresc in fata noastra copii imbatraniti inainte de vreme, iar compania de circ aprovizioneaza spatiul public cu dame vestite, travestite si unele mai mult vestite prin celebritatea tiitorilor lor. Ni se creeaza mereu senzatia ca marele carnaval sta sa inceapa, ca marile jocuri au fost facute pentru noi. Nu mai ramane decat sa ne bucuram si sa aplaudam mandri de indemnul de-a fi mandri.
        Mai mult decat orice, afise mari de circ sunt lipite incontinent pe vazul nostru si ni se vara in buzunare bilete cu slogane indecente, dar exuberant de festive. De la distanta, ne fac cu ochiul dresori drenati de cele mai sincere intentii, iar mancatorii de foc si inghititorii de sabii se incaiera calculat si strategic la marginea scenei, riscand sa cada peste noi, dar salvandu-se reciproc in ultima clipa.
        Deasupra intregului vacarm electoral apare o specie rara, demobilizatoare, care ne indeamna lozincard, alienat si tony-poptamas-ist, sa nu participam, chipurile, la tot acest balci. Sa nu votam, sa absentam, sa nu dam curs unui drept fundamental. Predicatorii indemnului altruist ne sperie suplimentar cu prisme si oglinzi deformate, aratandu-ne ba vestul - ba estul, ba Carpatii – ba Campiile Alizee, ba averea lui Burebista – ba pe cea a lui Montezuma. Actorii marunti care au pus la cale un asemenea scenariu sunt si ei, in realitate, intr-o repetitie generala cu public. Testeaza iresponsabil lehamitea electorului turmentat si o capitalizeaza. Pozeaza in grevisti boemi si revoltati, dar sunt de fapt niste ingineri ai experimentului social numit "prostia romaneasca". Numai ca dintre toti membrii companiei de circ ei sunt cei mai periculosi. De ce? Pentru ca sunt singurii care isi aroga cel mai mare grad de autentic, singurii care nu isi viziteaza doar teatral spectatorii, ci se amesteca perfid printre noi, cu secera intr-o mana si ciocanul in cealalta, manandu-ne duios catre momentul terminal al reprezentatiei lor, oricare va fi acesta.

May 15th, 2014

STARE TRIUMFALĂ

Share
Tata

de Preot Corneliu Iacşa*

                              Nosce te ipsum!

Azi,

Scutul meu zace sfărâmat

Peste umărul stâng.

Trompetele minții mă aclamă

În timp ce

Intru glorios prin porțile zilei,

Triumfând:

În urma carului de război,

Încătușat sub zale de-amăgiri

Vin eu,

Cel învins în lupta

Cu mine însumi!


---------------------------------------------------
*Pr. Corneliu Iacșa s-a născut în anul 1944 în satul Galda de Jos (în maghiară Alsógáld, în germană Unterhanenberg), la 16 km de Alba Iulia, și a păstorit 36 de ani în satele Mărăști, Brad, Bălaia, Traian, Prăjești, Hertioana și Bogdănești, din județul Bacău până în anul 2012, când a ieșit la pensie. Acum se bucură de nepoțica lui, Maria Anisia, pe care o învață poezii și îi desenează ilustrații din Mica Biblie. A publicat poezii în mai multe reviste din țară, laice și bisericești și are în curs de apariție volumele „Păstorul de cuvinte” și „Trecând prin Babilon”.

May 11th, 2014



Vad ca mecanismele corectitudinii politice au fost bine insusite de foarte multa lume, incat in legatura cu Eurovisionul fie apar opinii timide, jenate, care mai indraznesc sa critice castigarea concursului de catre aratarea cu pricina, fie oamenii sunt foarte retinuti.

Ba chiar sunt dati de exemplu negativ rusii, ca deh, au ironizat si criticat tot circul cu apelative precum "Nu Europa, ci Gayropa". Iar ultimul argument pentru "intrarea noastra in randul lumii" si acceptarea travestitului transsexual, sau cum s-o mai fi numind, l-am citit chiar acum: a cantat bine, dom'le, ireprosabil (!?). Intrucat eu si sotia nu am urmarit aseara spectacolul - atat de primiviti si reactionari putem fi! - va trebui sa vad si eu un rezumat, ceva, sa ascult piesa, pentru a nu fi acuzat ca dau cu piatra fara sa stiu despre ce este vorba. Pana atunci pun doar cateva intrebari.

Cine a votat la acest concurs? Este cumva o Europa intreaga homosexuala sau homofila? Nu este aceeasi Europa nascuta la Niceea in 325 pe temelia Unului Multiplu, cum scria Constantin Noica in "Modelul cultural european"?

Am ajuns atat de deplasati, noi crestinii, atunci cand spunem ca un asemnea lucru reprezinta un rau pentru societate, pentru familiile noastre? Am discutat astazi cu oameni care mi-au spus ca la aflarea rezultatului, aseara, copiii lor au inceput sa planga. O copilarie, vor spune unii, si un rezultat al educatiei crestine (pe care, la fel, o vor numi indoctrinare). Crezul nostru este rezumat in cuvintele unui pustnic roman in viata, Parintele Onufrie: <<Mi-a spus un ucenic: "noi mergem cu stiinta inainte, mata esti din ala vechi, pe munte." Si-atunci am zis: "Tu du-te cu stiinta inainte si eu ma duc cu Ala Vechi inainte">>. Cam asta le-as raspunde si eu sicofantilor care vad in Eurovisionul de anul acesta un mare progres, iar in criticile si amarurile crestinilor ceva retrograd (doar pentru ca asta cred si rusii): Mergeti, domnilor, cu stiinta si iubirea dumneavoastra fata de astfel de lucruri inainte, noi o sa mergem cu "Ala Vechi" inainte. Expresia "Cel vechi de zile" apare in Sfanta Scriptura, la Daniel 7:13: "Iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui."

Da, suntem retrograzi, intoleranti si o sa spuneti, pe langa asta, si neiubitori de aproapele, ceea ce e fals. Dar nu despre un concurs de filantropie discutam aici.

Cati dintre domnii progresisti care s-au exprimat stangaci in legatura cu subiectul, oameni foarte pregatiti, talentati si plini de discernamant, de altfel, stiu ce inseamna Europa cu adevarat? In calendarul ortodox s-au sarbatorit astazi Sfintii Chiril si Metodie, apostolii slavilor. Atat in crestinismul latin, cat si cel rasaritean, acesti sfinti sunt considerati increstinatori si ocrotitori ai Europei. Pentru "progresisti", mentionez ca in 1980 insusi Papa Ioan Paul al II-lea i-a proclamat pe cei doi sfinti ca atare. Acest lucru spune mai mult despre Europa, sau "Europa si rusii", decat o poate face anexarea Crimeei sau acest eveniment subcultural nefericit.

In legatura cu calitatea piesei imi aduc aminte de personajul lui Stephen King din "The Stand", Randall Flagg, o portretizare a Satanei, "The Dark Man, "The Rain Man", care spune la un moment dat in carte: "I have the best tunes". Nu ca ar fi cazul si cu aceasta piesa, discutia despre valoarea muzicala fiind irelevanta. Putea sa fi interpretat si Oda Bucuriei, tot o abominatie ramane. Dar e interesant cine isi asuma, in viziunea lui King, caracterul cool al timpurilor noastre.

"Uraciunea pustiirii" - despre care se vorbeste la Daniel 9:27: "Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii" - nu este un om pur si simplu, pe care sa ti se reverse ura si fanatismul, asa cum sunt acuzati crestinii ca procedeaza. Dar poate fi un om care nu mai arata dupa chipul lui Dumnezeu si poate fi idolatria regizata si impusa cu ajutorul corectitudinii politice si a jenelor unora dintre noi. O idolatrie ("uraciunea") adusa in public, in vileag, in vazul tuturor constiitelor (constiinta este "locul cel sfant/inalt"). Nu, nu e adevarat ca ar fi putut avea si o cicatrice pe fata, personajul ales de activismul homosexual european, ca chipurile ar fi trebuit sa toleram aparitia chiar si atunci. Tocmai o anumita cicatrice semnifica evenimentul Eurovision de aseara, dar intr-un sens spiritual: cicatricea pacatului.

Despre ce mai e vorba in acest concurs? Despre voce si muzica? Despre dans si interpretare? Sau despre sex si politici de gen?

Trist este ca pare o aporie ceea ce ni se deschide acum inainte: ideologia armelor de la rasarit sau cea homosexuala din vest. In realitate, aceeasi idolatrie.

May 8th, 2014

AUTOPORTRET

Share
Tata

de Preot Corneliu Iacșa*



Eu sunt un cerb

Ce nu găsesc pășune!

Gonit de arcu-nțelepciunii

Alerg.

Alerg pe-acoperișul lumii

Înspăimântat de tainele din mine.

De-oi poposi,

Mă voi zdrobi de farmec

Și voi cădea-n fântâna veșniciei...

Și cine știe cine

Mă va bea

Din ciutura de-argint

A poeziei!




*Pr. Corneliu Iacșa s-a născut în anul 1944 în satul Galda de Jos (în maghiară Alsógáld, în germană Unterhanenberg), la 16 km de Alba Iulia, și a păstorit 36 de ani în satele Mărăști, Brad, Bălaia, Traian, Prăjești, Hertioana și Bogdănești, din județul Bacău până în anul 2012, când a ieșit la pensie. Acum se bucură de nepoțica lui, Maria Anisia, pe care o învață poezii și îi desenează ilustrații din Mica Biblie. A publicat poezii în mai multe reviste din țară, laice și bisericești și are în curs de apariție volumele „Păstorul de cuvinte” și „Trecând prin Babilon”.

May 5th, 2014

RUGĂCIUNE

Share
Rastignirea



de Daniil Iacșa

te-am privit cum ai îngenunchiat

în pântecele maicii tale,

cum ai adus în ochii tăi

zâmbetele lor

şi lacrimile Mele –

valuri de singurătate spumantă, aspră şi sărată –

cum ai trimis departe, până la Mine,

doimi şoptite, optimi îndurerate

miimi ale sufletului tău

rupt între Uitare şi Iertare

fiicele timpului.


acum, te rog, ascultă-Mi glasul!

dă-Mi inima ta nevindecată

ridurile în mozaic şi vocea spartă,

buzele, limba cea uscată

ridică-te şi te apropie,

înapoiază-Mi-le toate

şi crede că-n acest eon

exist-un singur

Dumnezeu cu inima de om!

May 1st, 2014

LOCUIND ÎNTR-O LACRIMĂ

Share
Flori de mar

de Preot Corneliu Iacşa*



O zgâlţâie - starea mea sufletească - ceva,

O provoacă zboruri nepământene,

O ating aripi lungi de sub cer,

O spală un fel de bunăvedere!

Pătrund în lacrima timpului – mare

În care cer este Dumnezeu;

Nu aud decât vecia durând

Şi propriul zbor,

Niciodată greu.

Nu ştiu de ce, ferestre de lacrimi

Se deschid pretutindeni

Dintr-un nevăzut frumos

Un fel de nouă rezămislire

Trimisă departe spre Galda de Jos

Şi mă încarc cu doruri de îngerizare

Şi beau cu sete din Dumnezeu

Şi trăiesc într-o lacrimă mare

În care te invit

Ca pe prietenul meu!



-------------------------------------------------

*Pr. Corneliu Iacșa s-a născut în anul 1944 în satul Galda de Jos (în maghiară Alsógáld, în germană Unterhanenberg), la 16 km de Alba Iulia, și a păstorit 36 de ani în satele Mărăști, Brad, Bălaia, Traian, Prăjești, Hertioana și Bogdănești, din județul Bacău până în anul 2012, când a ieșit la pensie. Acum se bucură de nepoțica lui, Maria Anisia, pe care o învață poezii și îi desenează ilustrații din Mica Biblie. A publicat poezii în mai multe reviste din țară, laice și bisericești și are în curs de apariție volumele „Păstorul de cuvinte” și „Trecând prin Babilon”.

April 29th, 2014

LÂNGĂ EA

Share
Medieval Romance


de Daniil Iacșa




lângă ea pașesc mărunt,

cu alți pași, parcă nevăzuți, mai pneumatici ca niciodată

lânga ea zâmbetele s-au copt

și aleile parcului de asfalt curg înspre noi,

deloc grăbite, creponate și încălzite de soare;

lângă ea ne înconjoară în carusel pitici serioși de trei ani și mai jos

jerbe de apă tonică, flori de zahăr și clinchet de biciclete

și parcul valsează și totul vibrează

iar peste roze, petunii si anemone

ochii ei de diamant

ce-mi străpung ochii mei de stea

buzele ei de cireș peste buzele mele de rodiu

și inimile noastre așezate asimetric

fiecare în pieptul celuilalt.

April 28th, 2014

CÂȚI SUNTEM CREDINCIOȘI

Share
Rastignirea

Celebrul tablou al lui Caravaggio, "Necredinta Sfantului Toma", il infatiseaza pe Apostol examinand coasta Mantuitorului si bagand degetul in rana Acestuia. Hristos apare cu chipul bland si hainele trase, descoperit si vulnerabil, tocmai pentru a permite necrezutul: verificarea existentei Sale transfigurate prin Inviere de privirea, mainile si spiritul unui sceptic. Suntem chemati de Caravaggio sa asistam la un episod pe care Evanghelia nu il duce pana la capat pentru ca este de presupus ca nu s-a intamplat ca atare. Imediat dupa ce Hristos ii spune lui Toma sa "isi aduca degetul in coasta Sa" si "sa nu fie necredincios, ci credincios", acesta exclama: "Domnul meu si Dumnezeul meu!" Iconografia rasariteana pastreaza, de altfel, aceasta sugestie si fie il infatiseaza pe Sfantul Apostol plecat in fata Mantuitorului sau cu bratele ridicate, fie cu degetul intins, dar niciodata atingand coasta lui Hristos. Nu acesta este scopul pictorului italian, ci acela de a descrie actul de necredinta.

Dar de unde aceasta vina pe care o poarta necredinta in crestinism? Ce este credinta mai mult decat un crez pe care omul este liber sa-l adopte sau nu? Cu ce a gresit Toma atat de mult incat a ramas in constiinta populara a Bisericii drept "Toma necredinciosul"? In mediul iudaic in care s-au desfasurat evenimentele acestei Duminici, respectiv aparitia dupa opt zile a Mantuitorului si adresarea catre Toma, necredinta avea deja o istorie negativa, ilustrata in cartile Vechiului Testament. Ea a fost intotdeauna legata de imoralitate, iar poporul evreu, in cele mai intunecate momente ale relatiei sale cu Iahve, era acuzat de profeti de ateism. A comite raul, a o rupe cu Legea, reprezenta cea mai cumplita ofensa adusa Creatorului si o dovada a lipsei de credinta in El. La Isaia, Iezechiel si Osea, gasim aceeasi idee pe care o exprima Hristos in Evanghelia dupa Matei: "Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lor este departe de Mine." (Matei 15:8). Necredinta ca uitare a lui Dumnezeu de catre om echivaleaza ca perspectiva infernala in Psalmii lui David doar cu uitarea omului de catre Dumnezeu: "Ca au zis vrajmasii mei mie si cei ce pazesc sufletul meu s-au sfatuit impreuna, zicand: Dumnezeu l-a parasit pe el, urmariti-l si-l prindeti pe el, ca nu este cel ce izbaveste. Dumnezeule, nu Te departa de la mine! Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte!" (Ps. 70: 11-13). Nici cadrul mai larg al antichitatii greco-romane, cu politeimul si polimorfismul ei religios, nu se indeparteaza prea mult de viziunea iudaica in ceea ce priveste necredinta. Atunci cand Xenofan din Colofon ironiza pe cei care credeau in zei, el se referea, de fapt, la necorporalitatea divina, asa cum arata Sf. Clement din Alexandria in "Stromatele" sale: <<Drept adauga Xenofan din Colofon invatand ca Dumnezeu este Unul si necorporal, cand spune: "Daca boii si leii ar avea maini/ Sa scrie cu mainile si sa faca lucrurile pe care le fac oamenii/ Caii ar desena chipurile zeilor asemenea cailor,/ Iar boii asemnea boilor; si-ar face trupurile lor la fel cu cele pe care ei le au">> (PSB 5, "Stromate", 109, 3).

Mai tarziu, Plutarh scria despre necredinta ca despre ceva de neconceput: "Nu a existat niciodata vreun stat ateu. Poti calatori in jurul lumii si poti gasi orase fara ziduri, fara rege, fara moneda, fara teatru sau gimnaziu, dar nu vei gasi niciodata vreun oras fara Dumnezeu, fara rugaciune, fara oracol, fara sacrificiu. Mai degraba poate sa stea un oras fara temelii, decat un stat fara credinta in Dumnezeu." ("Adversus Colotem", Moralia, ed. Tauchnitz, VI. 265 la <http://www.ccel.org/ccel/schaff/hcc2.txt>).

Nu aceasta necredinta este vizata insa de episodul evanghelic si de cuvintele lui Hristos, ci scepticismul si indoiala, de care, precum de o boala, Mantuitorul il vindeca pe Toma prin aparitia Sa si supunerea la conditia pe care acesta o pusese pentru a crede. Putem sa il consideram pe Toma in acest sens drept primul modern, intaiul cartezian si empirist, care prin acest soi de necredinta, rationala, pragmatica si programatica, face corp distinct de ceilalti apostoli, cu riscul de a-i contaminta si pe acestia de necredinta sa. El, Toma, este, de altfel, si cel care Il intreaba pe Hristos la Cina cea de Taina o chestiune pur logica in planul sensibil: "Doamne, nu stim unde Te duci; si cum putem sti calea?" (Ioan 14:5). Acesta este contextul indoielii absolute, cea care il domina pe iubitul gelos in fata iubitei careia ii cere dovezi inepuizabile pentru dragostea ei, sau a indoielii poporului ales in fata rugului aprins, a poporului idolatru in fata altarului lui Ilie Tesviteanul sau a talharului de-a stanga de pe cruce care Ii cere lui Hristos dovada dumnezeirii Sale. Unei astfel de indoieli, Mantuitorul raspunde cu ceea ce H.R. Patapievici numea in "Omul recent": Invizibilul vazut. Dar nu aceasta aparenta capitulare a dumnezeirii in fata cerintei sceptice a lui Toma are rolul de a vindeca necredinta acestuia, nu expunerea biologica a corpului hristic inviat in fata examinarii umane, ci in chip paradoxal gradul de solicitare personala degajat din "supunerea" la scepticism. Hristos SE ADRESEAZA lui Toma, il cheama si ii reproseaza cu iubire si aceasta ESTE DOVADA INVIERII SALE, prezenta stravezie (la Parintele Staniloae) sau prezenta invizibila (la Patapievici). Credinta nu reprezinta, cu alte cuvinte, un grafic si o suprapunere perfecta de date, ci o relatie si un organ suprarational. Cum se explica altfel diferenta dintre credincios si necredincios, atunci cand necredinciosul desi este mai cultivat decat celalalt, ii apare aceluia ca lipsit de minte, vedere sau inima? In acest sens necredinta apare in Evanghelia de astazi precum o boala de care te vindeci tautologic crezand, si nu doar atat, ci mai ales marturisind si celebrand obiectul veneratiei: "Domnul meu si Dumnezeul meu!". De aici si cuvintele preotului din Sfanta Liturghie: "Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace, Domnului sa ne rugam".

Nu in ultimul rand, necredinta lui Toma este privita ca o lipsa pentru ca exista un tert care L-a si vazut pe Domnul, Il si cunoaste, dar nu crede Lui si nu Il marturiseste: satana. Cel rau a avut toate dovezile dumnezeirii lui Hristos, de la Nasterea din Betleem, pana la Ispitirea din pustie sau Patimile si Rastignirea Sa, si totusi necredinta lui duce cu gandul la necredinta lui Toma. De fapt, indoiala apostolului este asimilabila celei demonice, prin dorinta de epuizare printr-un tip de cunoastere rationala a obiectului ei. Acest fapt este exprimat sublim de Nichita Stanescu* in versurile care fac legatura intre necredinta demonica, din Joia Patimilor, cand Hristos este batjocorit de demoni prin oameni, si necredinta lui Toma de dupa Inviere:

"Nichita Stanescu - Nod II

Nod 2

Nu curge din el
ceea ce vrei sa curga din el !
Nu cade din el
ceea ce vrei sa cada din el !
Nu moare in el
ceea ce vrei sa moara in el,
imparate !

Roata ii rupe carnea
si carnea nu i se mai sfarseste !
Roata ii rupe osul
si osul nu i se mai sfarseste !
Roata ii rupe sangele
si sangele nu i se mai sfarseste,
imparate !

I-am jupuit pielea de pe el
si sub piele am gasit tot piele !
I-am spart ochiul si sub ochi
i-am gasit tot ochi !
I-am smuls limba
si sub limba i-am gasit
tot limba, imparate !

I-am taiat inima
dar sub ea aflam tot inima !
I-am despicat fruntea
dar sub ea aflam tot frunte !
I-am frant sira spinarii
dar sub ea aflam tot sira
spinarii, imparate !

Au inceput sa ni se roada
de sudoare, trupurile si mintile
cum se roade ceasul cel mare
al primariei, - de timp !
Ne tocim de moartea lui
care nu-l moare, imparate !

Lucram la el intr-una, lucrarea, -
dar el nici macar nu se incepe !
El nici macar nu se incepe !
Macar nu se incepe !
Nu se incepe,
imparate !

(Nichita Stanescu - Noduri si semne)"

In fata lui Hristos, dar nu datorita examinarii aievea a ranilor, Sfantul Apostol Toma nu isi mai poate purta necredinta pentru ca nici dovezile nu pot pana la urma convinge, ele nefiind decat efecte spectrale, multiplicate infinit in oglinzile indoielii. Ce il aduce pe Toma inapoi este cuvantul viu, vorbit si sarbatorit euharistic, asa se intampla, de altfel, cu cele mai multe dintre aparitiile lui Hristos de dupa Inviere, cand nici un cadru cu femeile mironosite sau cu apostolii nu se rezolva in chip firesc, ci suprafiresc, metaforic si aproape oniric, in planul unei perpetue intalniri personale cu El: Maria Magdalena vede in Hristos pe gradinar, Luca si Cleopa raman singuri la masa, dupa frangerea painii, apostolii sunt asteptati de Hristos Insusi cu jar si peste s.a.m.d.

In a opta zi, a Invierii, Hristos isi da intalnire cu deopotriva credinta si necredinta fiecaruia.

La Duminica a 2-a dupa Pasti, a Sfantului Apostol Toma,

27 aprilie 2014,

Pr. Daniil Iacsa.

-------------------------------------

* Multumesc domnului doctor Alexandru Amarfei pentru sugestia versurilor lui Nichita Stanescu si pentru discutia privind semnificatiile lor teologice.

April 25th, 2014

DUMNEZEU ADIIND

Share
Porumbel grabit
de Pr. Corneliu Iacșa*


Cuvintele Domnului,

Candelă pentru sufletul tău.

Ascultarea,

Miere cu care te îndulceşti

Aşa cum se îndulcesc îngerii

De zborurile lor.

O, înţelepciune celestă!

Pasăre singuratică de pe acoperișul

Unde îți tăinuieşti cuibul

Cu ouăle de aur!

Liniştească-se sufletul tău:

În odăile inimii,

Adie Dumnezeu.

___________________________

*Pr. Corneliu Iacșa s-a născut în anul 1944 în satul Galda de Jos (în maghiară Alsógáld, în germană Unterhanenberg), la 16 km de Alba Iulia, și a păstorit 36 de ani în satele Mărăști, Brad, Bălaia, Traian, Prăjești, Hertioana și Bogdănești, din județul Bacău până în anul 2012, când a ieșit la pensie. Acum se bucură de nepoțica lui, Maria Anisia, pe care o învață poezii și îi desenează ilustrații din Mica Biblie. A publicat poezii în mai multe reviste din țară, laice și bisericești și are în curs de apariție volumele: „Păstorul de cuvinte” și „Trecând prin Babilon”.

April 22nd, 2014

PEISAJ HIBERNAL

Share
sometimes me
                de daniil iacsa

incerc sa-mi amintesc

cati fulgi am vazut ultima oara

cand tu ti-ai pierdut privirea

pe aleile parcului glazurat

si numarul lor imi spune

ca iubirile ingheata si ele

sau se racesc precum

mana pe care mi-ai intins-o

atata vreme in urma

si am trecut pe langa ea,

cu flori de mar

pentru altcineva.

April 20th, 2014

Hristos a inviat!

Share
Ingerul



David I-a zis Pelican

Pavel, ultimul Adam

Iar la Isaia Piatra

Vie si nestramutata

Fie binecuvantata.

Paine-a vietii la Ioan

Mielule-apocaliptean

Al Oseei Fiu de dor

Si-al lui Moise scris Pastor

Ridica-i pe toti ce mor!

Azi in luna lui Nisan

De Paste israelian

Mielul cel incondeiat,

Rastignit si ingropat

Hristos Domnul a-nviat!

Erea mai bine inainte. Avea si uamenii de lucru, avea si unde sa stea. Acuva place? sta pe fEisbuc. Lumea era mai multumita de ziua de maine, era o siguranta, faceai ceva. Tineretul avea o siguranta. Ce-a-nvatat copi astia de la democratie? sa se manance intre ei, sa nu se mai uneasca? La noi la fabrica cand ramaneai fara elastic la sticla de lapte si chiar fara cartela ne ajutam intre noi, sarea toti, nu te lasa unul. Oamenii buni in cap. Incap. In... c.a.p.... (pe ganduri) Pfui! Era un camin cultural, era un teatru bun, veneau la intrepindere toti artisti, aveai ce invata. Eu asa mi-am educat copii sa se ajute.


Eu am lucrat o viata in mediu toxic dar statul m-a ajutat, zicea: tovarasa Niculina, fa cerere. Si faceam. Acu de la poluare nu se mai fac copii, desi e liber fiecare sa avorteze. Asta e normalitate, asta e libertate? Unde mai e demnitatea noastra nationala, unde mai e horele de la defilare? Inainte nu se permitea sa spuna fiecare derelepatriei, cominternu venea si te lua, se stingea lumina noaptea, era o ordine. Vreau sa vad ceva bun in tara asta.

Si nu e ca nu aveai voie. Puteai sa te duci oriunde, nu-ti zicea nimeni nimic, dar sa se stie. Puteai sa fii si credincios, nu e adevarat ca nu. Eu treceam cu copii pe langa biserica si nu-mi facea nimeni nimic. Nu se turna nimeni, dom'le, asta e o minciuna. Ii param la asociatie pe studentii negri de la institutu de vizavi, ca puteau a negri si stateau pe strada in grupuri, blocau circulatia aici la intrarea in parc. Da, pe ei ii param, da? Si ce? Atat. Noi ne-am chinuit, n-am furat, dar am muncit. La noi in bloc nu traia bine decat popa de la 4 ca batea gretare si-i canta copilului dinalea bisericesti in timpu zilei, nu muncea ca noi care nu vedeam lumina suarelui. Si profesoara de matematica ca facea meditatii pe ascuns. Se credeau mai cu mot, dar le-am dat peste nas. Pe aia a lu' popa o salutam cu tovara preoteasa, murea nu alta. Dar sa stiti ca lumea stia sa se respecte reciproc intre ei. Acum nu mai e respect, cea patit Nastase cata facut el pentru tara. Ne-a bagat peste tot si degeaba. Acum vor sa-l aresteze de Paste si pe Voiculescu ca pe Iuda in joia mare, ca pe ultimul talhar de pe cruce! Si cati uameni de bine n-a adus in studio? cati oameni mari, cati artisti, cati istorici?!! Si sportivi a adus, si sportivi, cum aveam odata. Am simtit si noi ca traim. Da' ne-a distrus Chioru. Deah...

Si era de toate, chiar daca te chinuiai un pic. Era si un ou rosu, era si o ciocalata, si varza ca aducea portarul de la suruburi, iel avea un var care ierea portar de noapte la c.a.p. Dar nu luam de la noi, luam de la stat, ca era destul pentru export. Si faceau si poiezii, cantau pe drum: "Ceapeul este rai, ia fura sa vezi cum ai."
Rusine sa va fie! Ati distrus tara asta. O sa murim si noi sa vedem ce faceti atunci, na! Noroc cu tinerii astia uniti cu sticle de plastic in mana, ca la revolutie, ca stie pe cine sa aleaga, un omnou nepatat. La iei avem nadejdea sa aleaga un roman adevarat, un crestin, ca tot de la rasarit ne vine binili in finalu' finalului!

April 6th, 2014

      Preacucernice Părinte Profesor,
      Frați creștini,

      Trăim o perioadă, în aceste săptămâni, aceea a Postului Mare, pe care Biserica Ortodoxă o reeditează anual și prin care ne oferă o șansă de a împlini cuvintele Sf. Prooroc Isaia, declamate de către Sf. Ioan Botezătorul: „Gătiți Calea Domnului, drepte faceți cărările Lui!” (Mt 3:2). Șansa vine din apropierea graduală de Dumnezeu, căci despre o apropiere instantanee nu poate fi vorba în viața noastră. Acest lucru este arătat și de persoanele-icoană cu care aceeași Biserică Ortodoxă a găsit de cuviință să-și ilustreze Postul-pelerinaj, respectiv sfinții Grigorie Palama, Ioan Scărarul sau Maria Egipteanca. Pentru cei care au acuzat vreodată Biserica de desconsiderare ideologică a femeii, această Duminică a Postului este dedicată Sfintei Maria Egipteanca, dar într-un arc al feminității care îmbrățișează întreg Postul, și anume: dacă la începutul postului am fost purtați de brațele părintești ale Maicii Domnului prin cântarea „În calea mântuirii îndreptează-mă de Dumnezeu Născătoare”, acum suntem întâmpinați de cuvintele Mariei cea din Egipt care spune: „Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeeştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s’au născut din tine, că de acum nu-mi voiu mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci dupre ce voiu vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voiu lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voiu duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele”.
      Sf. Maria Egipteanca se pare că a realizat ca nimeni altcineva transformarea lipsei și a dorului pătimaș în lipsă și dor de Hristos. Cu smerenie rugăciunea și-a îndreptat către Maica Domnului, la care a cerut izbăvirea de gândurile desfrânării. Ca mărturie pentru primii 17 ani de despătimire din cei 47 pe care i-a petrecut în pustie, Sfânta spune: „Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, carile foarte mă turburau şi cu carile mă deprinsesem.”. Șaptesprezece ani, frați creștini, ani nesfârșiți pe scara umană, doar pentru a fi urmați de alți treizeci de desăvârșire și contemplare.
      Desigur, un astfel de efort duhovnicesc pare astăzi cu neputință și chiar deplasat. În istoria Bisericii există și nenumăratele exemple ale înduhovnicirii în cetate sau cel puțin în comunitate, monahală sau frățească. Și totuși nu acelea ne sunt prezentate, ci acestea, aparentele extreme. De ce? E cumva aici o apetență a creștinismului pentru senzațional și incredibil sau doar o nostalgie naivă pentru eroismul antic în mersul său triumfător spre zeificare? Ca creștini nu putem mărturisi aceste lucruri; în nici un caz. Nici spectacularul și nici supraomenitatea nu stau la baza acestor icoane ale Postului Mare, cum sunt Sf. Ioan Scărarul sau Sf. Maria Egipteanca, ci pedagogia. O să mă întrebați: care? Și o să vă răspund: pedagogia lui Dumnezeu cu noi și conștiința Bisericii că fiii săi sunt failibili. Firii noastre umane nu-i sunt arătate mediile, obișnuințele și nici măcar firescul, pentru că la acestea ea nu reacționează. Ultimul lucru de care ai nevoie pentru a-ți depăși condiția este încă un exemplu al banalității tale, o complacere în starea de fapt. Ci firii îi sunt arătate icoana, modelul, excelența, geniul. Iar pedagogia Bisericii din Duminca de astăzi aceasta este: desfășurarea în fața ochilor noștri spirituali a unui întreg parcurs, exemplificarea ambitusului existenței umane și a tensiunii, a intervalului, cum ar spune un gânditor român (Andrei Pleșu), a întinderii noastre metafizice.
      Există două aspecte în legătură cu viețuirea Sfintei ce pot fi invocate pentru a înțelege sau cel puțin a fi mai aproape de resorturile sufletești ce fac posibilă o astfel de transformare a omului. Primul dintre ele privește asceza propriu-zisă. Ce este aceasta? Cum înțelegem noi, modernii, marile fapte vitejești ale războului nevăzut? Cum ne raportăm la asceți și, mai ales, cum practicăm asceza în viața noastră? Ni se arată, în toate viețile sfinților, o despărțire de confortul deopotrivă fizic și psihic. Sfinții apar ca niște oameni care luptă împotriva patimilor prin renunțarea la acest confort. Ei par să meargă împotriva sensului dezvoltării umane așa cum o înțelegem noi astăzi, înțelegere care ne-a și adus la acest moment stric istoric al confortului nostru, dincolo de care nu se mai poate concepe nimic. Omul a ajuns astăzi la maxima aservire de sine însuși. Dar, atenție! Aceasta nu este o critică din afara condiției noastre moderne, pentru că deja acest lucru nu mai este posibil. În schimb, a ajuns cumva modernitatea noastră să echivaleze cu confortul? Chiar dacă cel mai probabil da, sfinții ne arată că începutul oricărei nevoințe este renunțarea la confort. Când vom înțelege legătura intrinsecă între confort și egoism, între confort și plăcere, între confort și dispariția noastră treptată din planul autenticului și al unui mod de a-fi-în-lume care ne asigură viața de dincolo de moarte începând chiar de aici, de pe pământ, atunci vom fi și pregătiți să facem primul pas al renunțării, al ascezei.
      Al doilea aspect în legătură cu viețuirea Sf. Maria Egipteanca este unul aparent desuet și se referă la calitatea cu care Sfânta a abordat asceza și pe care suntem toți chemați să o urmăm: bărbăția. Ajunși aici, poate că unii dintre dumneavoastră se vor gândi la replica caragialescă: „Zoe! fii bărbată.”, dar întreaga istorie creștină a primelor veacuri care cuprinde viețile sfintelor femei conține acest aspect ilustrat bogat în literatura haghiografică și în iconografie. Chiar dacă bărbăția și feminitatea stau pentru noi astăzi în proximitatea viziunii jungiene despre animus și anima, despre complementaritatea genurilor, viziunea creștină despre acestea două este una numită astăzi tradițională, pentru că biblică, dar nu mai puțin nuanțată. Spre exemplu, între feminitate și bărbăție, din perspectivă creștină, nu este vorba despre transformarea sau curgerea femininului în masculin ori viceversa și nici despre amestecarea firilor (transsexualitate). În actul ascezei, atunci când se vorbește despre bărbăția Sf. Maria Egipteanca, avem de-a face cu un împrumut sau imitație a voinței bărbătești, văzută ca elementul tare. Sfânta nu încetează să fie și să rămână femeie până la sfârșitul vieții, iar asceza ei se petrece tocmai din perspectiva feminității sale. Dacă a te chinui în deșert, a nu poseda nici un obiect fizic, a sta sub arșița nopții și a dorințelor pătimașe reprezintă un canon extrem al ascezei, atunci faptul de a fi femeie și a face o astfel de asceză nu este decât o cruce în plus.
      Din această perspectivă, îmbărbătarea cu care Sfânta și-a desăvârșit ruperea de lume, adevăratul post și adevărata rugăciune, devine un element indispensabil de care, de cele mai multe ori, până și cei mai curajoși bărbați creștini care se luptă cu morile de vânt ale mândriei și intoleranței proprii, sunt lipsiți. Sunt lipsiți de bărbăția Sf. Maria Egipteanca.
      În final doresc să abordez o controversă sau mai degrabă o obiecție, aceea că sfântul creștin, așa cum a fost Sf. Maria Egipteanca, nu este decât un alt chip al sălbăticiei și barbarismului și pe cale de consecință, asceza ei nu este necesară. Pentru a răspunde unei asemenea obiecții trebuie să te întrebi ce este omul sălbatic, omul barbar? Trebuie că este un om degradat. Rupt de oameni și pierdut pentru umanitate, el însuși un ne-om, un ne-civilizat, un ne-comunional și ne-sociabil. Avem de a face, în cazul lui, cu o abandonare a condiției sociale și de demnitate, de orice fel. Dar cine ar fi putut fi vreodată astfel? Nici măcar Robinson Crusoe, celebrul personaj al copilăriei noastre, nu s-a lepădat vreodată de haina umanității sale luminate, ci a încercat să transforme cele din jurul său, să le „cultive”. Ei bine, sfinții care au luat calea pustiei – deși pentru a fi mai preciși ar trebui să spunem: care iau în permanență calea pustiei, până la sfârșitul veacurilor, a pustiei sociale în urbanitate, chiar – acești sfinți au renunțat să mai transforme lumea înconjurătoare și au început să se transforme pe sine. Lucrul pare banal de priceput pentru mintea noastră modernă, seamănă cu efortul de educație, cu mitul european antic al sculpturii, respectiv al sculptării personalității umane prin degajarea blocului de piatră de balastul materiei pentru a face loc capodoperei. Dar în cazul sfinților blocul de piatră este omul viu, pe de-a-ntregul deschis către lumea de care se împătimește precum o rană vie, iar materia și balastul sunt carnea însăși, și patimile, și doririle, și chiar idealurile. Și în aceste condiții sculptarea în carnea vie a dorinței, educarea simțurilor și a minții pentru detașarea sinelui tocmai de acestea nu mai reprezintă o atât de ușoară transformare. De aici și ruptura sfinților de lume, odată cu toate contradicțiile ei sociale sau culturale, de neînțeles pentru raționalitatea mundană. Pentru a ajunge la lepădarea de lume, omul trebuie să se lepede de sine, iar pentru a ajunge la Hristos, el trebuie să se lepede de lume. Sf. Ioan Scărarul, prăznuit în Duminica trecută, observă cu înțelepciune tensiunea din paradoxul lepădării: „Nu ne retragem din lume pentru că urâm pe cei ai noştri sau locurile. Să nu fie! Ci ca să scăpăm de vătămarea ce vine de la ei.” (Scara, III, 18). Sau în cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul: „Cel ce are mintea pironită în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin” pentru că „Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească și pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile celor ce nu s-a ucurățit încă” (Capete despre dragoste I, 6, 13).
      Astfel, Sf. Maria Egipteanca nu ne arată barbarismul, ci adevărata civilizație umană, aceea a inimii. Sfânta apare ca reprezentanta unei noi specii biologice, o unui altfel de om, pentru care biologicul nu mai reprezintă în realitate o frontieră.
      Încredințați că o astfel de icoană precum Maria Egipteanca va fi privită de noi și ne va oferi adevărata noastră măsură, Dumnezeu să ne ajute, să ne binecuvinteze, iar ziua de astăzi să ne fie sfântă! Amin!


      La Duminica a V-a din Postul Mare, a Sfintei Maria Egipteanca,
      6 aprilie 2014,
      Pr. Daniil Iacșa.

March 23rd, 2014

A devenit un cliseu printre teologi sa se echivaleze crucea cu suferinta, pacatul cu moartea, boala cu neascultarea, iar pandantul crucii sa se aleaga a fi Invierea, pentru ca asa apare pe cele doua coperti ale cartii de pe Sf. Altar, respectiv Sf. Evanghelie. O astfel de talcuire nu da gres, e scurtatura infailibila a oricarui discurs, numai ca citita intr-o astfel de cheie care nu merge dincolo de mecanica interpretarii chipului dumnezeiesc in om ca iremediabil desfigurat, intreaga istorie a indumnezeirii noastre este lipsita de itinerariu si nici cuvintele lui Hristos din pericopa de astazi nu sunt intelese asa cum le-au trait si le-au talcuit Sfintii Parinti ai Bisericii. Pentru ca ei nu au facut o teologie a crucii pornind de la sloganuri si nu au transformat predica intr-un discurs tautologic, redundant si moralizator despre cruce ca simbol si obiect religios. 
Prea des se vorbeste despre cruce ca un supliciu ineluctabil si inextricabil, ca o fatalitate incrancenata al carei inteles scapa, bineinteles, profanilor si pacatosilor. Ultima subtilitate pseudo-teologica pe care am auzit-o este cum trebuie sa-si ia crestinul crucea neamului si s-o lepede pe cea personala, desi toate referintele la neam si cruce ale Sfintilor Parinti se refera la "neamul crestinesc" sau "poporul crestin" si nu la etnia din care facea parte fiecare dintre acestia. Crucea inseamna rastignire si omorarea sinelui la modul la care canonul Sf. Andrei Criteanul, spre exemplu, vorbeste despre rastignirea mintii sau omorarea ei precum a egipteanului de catre Moise. Nu mai putin, orice rastignire personala nu poate decat sa urmeze rastignirii insasi a Mantuitorului, altfel nu este o rastignire reala. Adevarata rastignire porneste de la dragostea de Dumnezeu si de aproapele si reprezinta o tensiune intre trecutul si viitorul personal, intre pornirile firii si destinatiile credintei. Vorbind despre cruce, Sf. Maxim Marturisitorul arata ca atat cele vazute, cat si cele nevazute au nevoie de rastignire:
"Toate cele vazute (fenomenele) se cer dupa cruce, adica dupa deprinderea de-a stavili afectiunea fata de ele a celor ce sunt dusi prin simturi spre ele. Iar cele inteligibile (numenale) toate au trebuita de mormant, adica de nemiscarea totala a celor ce sunt purtati spre ele de minte. Caci impreuna cu afectiunea si cu miscarea naturala indreptate spre cele create, rasare Cuvantul singur, existand de Sine, ca ridicat din morti, circumscriind toate cele ce au provenit din El. Acum nimeni nu mai este legat de El prin relatie naturala, caci dupa har, iar nu dupa fire se efectueaza mantuirea celor ce se mantuiesc." (Capete gnostice, I, 67).
Prin urmare, rastignirea reprezinta o dimensiune noua, precum starea ce urmeaza botezului, o renuntare pana si la ideea ca "eu m-am rastignit, sa se stie, eu si nu altcineva". Si din toate renuntarile se face loc, spune Sfantul Parinte, lui Dumnezeu si harului Sau, intr-o relatie a sufletului cu Hristos eliberata de fire, adevarata libertate.

La Duminica a treia din Postul Mare, a Sfintei Cruci, martie 2014
Pr. Daniil Iacsa.
Powered by LiveJournal.com