de Daniil Iacşa 

de toamnă cernute,

gălbui-verzi, încă pulsând de bucuria verii 

mângâiaţi de soarele oblic,

mai copt decât gutuia amorului din mintea mea radiantă.

tu şi eu. două ramuri în prag de daruri,

timide, mirate, în paşi de dans pe la Universitate,

frecvenţe sublime de zâmbete discrete,

acorduri majore de valuri de iubire 

muguri de "Rendez-vous" într-un anotimp prea familiar.

şi sacoul meu bleumarin pe braţ,

iar tu purtai o rochie din vise diurne, şăgalnice,

pe sub o haină

nu din coajă de prună sau struguri negri,

ci din piele de gazelă rănită de dragoste.

eram sălbatici si eleganţi,

graţioşi şi politicoşi.

am aplaudat amândoi când a aparut Tenorul,

l-am poftit pe scena pregatită în grabă cu flori şi instrumente exotice,

inedite, ilare, selecţionate atent tocmai din Caraibe.

i-am facut semn să înceapă.

şi pe vocea lui, ţesută din aripi de fluturi coloraţi iberici 

în loja noastră de purpură muşcată de ispită.

apoi l-am rugat să poftească în lojă,

iar noi doi am urcat pe scenă, să ne iubim pe portativ...

Ce ar putea fi schimbat: maniera stridentă de interpretare şi tempo-ul prea rapid care nu lăsa loc sunetului, construcţiei şi acumulării, ceea ce dovedeşte încă o dată că Celibidache are dreptate.

De remarcat şi William Sabatier la bandoneon sau Tiziano Chiapelli, oameni pe care abia acum i-am descoperit. Cei doi au continuat recitalul şi după terminarea concertului, în foaierul teatrului. În poza, Sabatier cântă la o harmonică cu clape:

În foaierul Teatrului ni s-a prezentat expoziţia personală a lui Emy Drăgoi, cu vechi acordeoane.

Dar nu pot să nu vi-l arăt pe Doruţu Zamfir, un mic maestru ce la pauză improviza la pianul din foaier într-un mod ce mi-a amintit de Petrucciani: câte o formulă simplă  pe care construia cu notele înalte mici bijuterii sonore! Am rămas înmărmurit de ce auzeam şi surprins în acelaşi timp de indiferenţa celor prezenţi în foaier, nu ştiu câţi au “ascultat” ce “făcea” Doruţu acolo. I-am cerut persmisiunea mamei lui de a-i pune poza pe blog:

Iar la urmă, noi doi:

Deosebit de interesantă şi cu o frumuseţe aparte una dintre tradiţiile aflării Sf. Cruci de către Sf. Elena în care se vorbeşte despre contribuţia evreului Iuda Ciriacul. Se spune că Iuda ştia locul exact al Mormântului Mântuitorului de la bunicul său Zaharia şi de la tatăl său Simeon. Un adaos la o trilogie siriacă ce relatează acest episod vobeşte despre faptul că Sf. Cruce fusese descoperită de Protonike - presupusă soţie a Împăratului Claudiu (41-54) - dar ascunsă din nou de evrei în timpul lui Traian (98-117). Aici cred că poate fi văzută o legătură cu tradiţia lui Iuda Ciriacul. Chiar dacă la început se împotriveşte, în cele din urmă evreul Iuda o conduce pe Împărăteasă la locul tăinuit, unde el însuşi rosteşte o rugăciune în limba ebraică. Iuda se roagă ca dacă Iisus este cu adevărat Mesia, atunci Dumnezeu, creatorul heruvimilor şi al serafimilor, să facă o minune. Dintr-o dată pământul se cutremură, se crapă şi din locul Golgotei răsar cele trei cruci şi o mireasmă deosebită. În urma acestui fapt Iuda este botezat de episcopul Macarie al Ierusalimului, însăşi Elena punându-i şi numele de “Ciriacul” care înseamnă “al Domnului”. Mai târziu, el va suferi moarte martirică sub Iulian Apostatul (361-362).

În afară de câteva cuvinte ale lui Sozomen din Istoria sa bisericească şi de aceste surse anonime datate începând cu sec. V-VI, nu există alte mărturii scrise pentru aportul lui Iuda Ciriacul. Cu toate astea, iconografia creştină, deopotrivă apuseană şi răsăriteană a păstrat această tradiţie. Iuda Ciriacul, alături de ceilalţi evrei, este prezentat cu acoperământul capului ascuţit, specific evreiesc.

Mă gândesc la un înţeles al acestei tradiţii care vorbeşte despre chemarea Evangheliei pentru Fiul Risipitor, poporul ales al lui Dumnezeu. Ales de-a pururi, dar nu mai puţin risipitor. Nu ştiu voi ce credeţi.

                                         

      Toamna. Atunci când graniţa între nostalgie şi prezenţă se trasează după bunul plac al vremii. Vreme rea. Deşi cineva spunea că nimeni nu s-a deşteptat spiritual pe vreme bună. E anotimpul maturităţii tăcute, răbdătoare, iluminate din interior de amintiri şi răspunsuri aici dureroase, acolo târzii. Iar toamna citadină se deosebeşte de cea rurală. Amândouă te răpesc, prima alienând, a doua localizându-te redundant. Acum zece ani o trăiam intens pe prima, acum tânjesc după ultima... De la Bacovia până la Arghezi sau Topârceanu, atât se întinde uneori toamna. Sau de la un rămas bun până la un sărut sub umbrelă... Şi să nu cumva să asculţi astea trei piese, că-ţi vine să ieşi în ploaie:

      Autumn. A time when the boundaries between nostalgia and presence follow the willful will of the weather. Bad weather. Though someone said that nobody became enlightened on a good weather. It’s the season of silent, patient maturity, enlightened by memories and answers, painful here, belated there. The urban autumn differs from the rural one. They both enrapture you, the former alienating and the latter localizing you redundantly. Ten years ago I was intensely living the former while now I long for the last one. The autumn only lasts from Bacovia to Arghezi or Topârceanu or maybe from a farewell to a kiss under an umbrella. And don’t you dare listening to these three songs or you’ll want to run outside in the rain!

      Cuv. Isaia Pustnicul / Abba Isaiah the Solitary:
      „A nu judeca pe altul înseamnă a-l iubi.” / “Not judging the other means loving him.”

    
      Subiectul cărţii Omul ilustrat (1951) a lui Ray Bradbury apărute acum câţiva ani în colecţia Cotidianul era aducerea la viaţă a imaginilor tatuate de pe corpul unui vagabond. Ţin minte că atunci când am citit-o m-am gândit la rănile de pe trupul Mântuitorului. De fapt, El ne-a adus Învierea, dar mai întâi ne-a adus răstignirea. Se spune că printre altele, între spiritualitatea răsăriteană (ortodoxă) şi cea apuseană (catolică şi protestantă) există şi această diferenţă: accentul pus pe Înviere aici şi pe Pătimire acolo. Dar cele două nu pot fi despărţite, sunt două coperţi ale aceleiaşi Evanghelii. Omul înviat împreună cu Hristos este mai întâi omul răstignit, după cum cântăm în noaptea de Paşti: “Ieri  m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu; răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuţi împreună mă proslăveşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta”. Iar o altă cântare ortodoxă face diferenţa între închinarea în faţa Crucii şi lăudarea Învierii. Prin urmare totul stă în a face şi din tine mai întâi un om răstignit, pentru ca să ajungi apoi un om înviat.

       Dar degeaba urci pe crucea personală sau ipostatic pe Crucea Mântuitorului, dacă nu răstigneşti odată cu tine şi mintea ta. Cel puţin asta spune Cuviosul Isaia Pustnicul în Filocalia XII: „Cunoscând Stăpânul nostru, iubitul Iisus, că de nu va părăsi omul grija de toate, mintea lui nu poate să urce pe cruce, a poruncit să se părăsească toate cele ale căror legătură şi prilej coboară mintea de pe cruce.” (CD 21, 5). Lucru pe care Părintele Stăniloae îl vede ca crucea cea de-a dreapta lui Hristos, cea a tâlharului pocăit. De aceea, spune Părintele, a renunţa la pocăinţa personală înseamnă a coborî cu mintea de pe cruce (nota 323).
    Omul răstignit este omul ilustrat cu rănile Sf. Cruci. Un om propus spre Înviere, de către Mântuitorul Hristos.

    
     Scara raiului, Sucevita, Apr 2009

Pearls Before Breakfast

Can one of the nation's great musicians cut through the fog of a D.C. rush hour? Let's find out.

Am ajuns la Operă pe la 19:15. Ne-am ocupat rapid locurile, în primul rând. La momentul când am cumpărat noi biletele nu mai erau decât două locuri în primul rând sau vreo şase pe ultimul. Am preferat să fim aproape de scenă.

Lume avizată, de vârste diferite, toţi tineri, proaspeţi, un altfel de public faţă de cel de la Sala Palatului. Multe şoapte, râsete, bârfe micuţe despre copii şi prieteni. În stânga mea, puţin mai în spate, un domn kaki şuieră către blazerul grena cu plete blonde de lângă el: „Cică o să fie tare!”. „Ar fi bine..., răspunde languros blazerul. Că doar de aia am venit, atâta m-a bătut la cap fiică-mea cu prietenele ei: Yo-Yo Ma în sus, Yo-Yo Ma în jos!”. În sală se vântură adolescenţi înţelepţi, non-conformişti, unii îmbrăcaţi deviant. De data asta îmi plac, nu mai par resentimentari, zâmbesc mereu şi privesc melancolici spre scena cu scaune şi arsenal de percuţie. Şi eu încerc să ghicesc unde va sta Yo-Yo Ma. Aşteptare sfioasă. Poţi distinge replici în spaniolă, engleză. Două doamne trecute nu demult de grădinile înflorite ale tinereţii împărtăşesc un banc sec. Ceea ce produce tulburare sunt cameramanii ce şi-au instalat trepiedele în locuri nepotrivite. Trebuie să înceapă.

Stare de nostalgie gripată. O patologie tomnală ar scoate la iveală mai multe aşteptări uscate decât împliniri, un fel de bilanţ pretins sec, propriu conştiinţei maturate de nesomn. Spuneţi-i trezvie, ca opus inconştienţei spirituale. Impropriu spus, pentru că opusul conştiinţei nu-şi are dublul său antinomic în inconştienţă (spirituală), ci mai precis, nu are opus. Atunci când sabia conştiinţei taie vălul lâncezelii temporale, nu rămâne decât tot conştiinţa, un fel de mai-pregnantă-conştiinţă. Sau conştiinţa din spatele conştiinţei... Şi tot aşa. E vorba despre Conştiinţa (Dumnezeu) care se priveşte pe ea însăşi, în noi (oamenii).

Aseară am ratat întâlnirea afectivă cu Dan Grigore, pe care nu l-am regăsit printre ornamentele lui Schumann. A interpretat fără „răgaz”. O sală plină, nevrotică şi needucată, cu sonerii de apel telefonic blasfemiatoare, ceea ce probabil te indispune ca artist. Florin spunea că nu a fost în ziua lui bună. Poate că noi, sala, nu eram în ziua sau epoca noastră bună, iar nu artistul. Apoi Vladimir Ashkenazy, cu o emoţionantă punere în scenă a Simfoniei „Stalingrad” a lui Shostakovich. Efectul a fost cel scontat, prin alăturarea lui Schumann şi Schostakovich: două expresii antinomice ale frumosului... Am fost marcat de tensiunea primei mişcări şi de Trickster-ul melodic ce exprimă sarcasmul războiului din a doua mişcare. Un erou, însuşi dirijorul Ashkenazy!

Am înţeles ceva la concertul de aseară. Aparţin fără să vreau post-modernităţii, prin auzul cinematografic şi aşteptările secvenţiale ale oricărei audiţii. Compoziţia lui Shostakovich, prin forma de expresie disonantă, sacadată, recuperatorie în chip minimalist a tradiţiei muzicale clasice, a prins mai bine, ceea ce mă îngrijorează. Ce înseamnă atunci actul cultural? Câtă autoreferenţialitate trebuie el să conţină, şi cât de puţină „utilitate” afectiv-cognitivă? Care este relaţia actului cultural cu actul religios? Ce le uneşte sau le desparte pe cele două? Nu cumva sunt complementare sau simultane: orizontalitatea şi verticalitatea? „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (In 18:37).

Îl aştept sâmbătă pe Yo-Yo Ma, pentru un alt dram de adevăr cultural.

                                       de daniil iacşa

era o vară când ne-am împrietenit

şi-am plecat împreună la mare

incredibilele furtuni de nisip sticlind în radiaţii crepusculare

pe-atunci obişnuiam să plătesc masa şi hotelul în stele,

strecuram bacşiş câţiva sori,

iar ţie ţi-am dăruit chiar o galaxie cu numai noi doi

înfloreau păduri tropicale şi idealuri,

filosofia acelor zeci de grade

era o vară-ntr-o primăvară cu melodii vechi

în acord şoptit de chitară 

priviri mari şi zâmbete de-odinioară.

era o vară absolut întâmplătoare, iubito,

când aclimatizam pe Marte piersici,

ferestre spre Pământ şi gorile

şi mi-ai spus prima oară despre zodiacele

unde eram înscris la dorul de tine

era o vară în două inimi, patru plămâni

şi douăzecişipatru de coaste pulsând de iubire

era o vară seară de seară,

era o lună plină cu vară

era o vară de fotografii absurde cu valuri mici,

piei bronzate şi mame speriate

once upon a summertime...

Cu riscul de a părea demodat, am întâlnit acest poem al lui Robert Graves. Concluzia? Aplicând grila de lectură a lui Graves, te întrebi: dacă „poporul pierdut al deşertului" (lost desert-folk) L-a primit şi L-a urmat în acest fel pe Mântuitorul Hristos, cu cât mai mult va trebui să-L primim noi, oamenii, adică „poporul ce era întru întuneric”, aşa după cum se cântă într-o cântare ortodoxă? "Întru ale Sale a venit (UNIVERSUL), dar ai Săi (OAMENII) nu L-au primit." (In 1:11). Versurile au o anumită candoare ironică, iar dacă mă veţi întreba ce este aceea atunci vă trimit la "Don Quijote". De reţinut ilustrarea motivului ţapului ispăşitor din finalul poemului.

IN THE WILDERNESS

by: Robert Graves

HRIST of His gentleness
Thirsting and hungering
Walked in the wilderness;
Soft words of grace He spoke
Unto lost desert-folk
That listened wondering.
He heard the bitterns call
From the ruined palace-wall,
Answered them brotherly.
He held communion
With the she-pelican
Of lonely piety.
Basilisk, cockatrice,
Flocked to his homilies,
With mail of dread device,
With monstrous barbed slings,
With eager dragon-eyes;
Great rats on leather wings,
And poor blind broken things,
Foul in their miseries.
And ever with Him went,
Of all His wanderings
Comrade, with ragged coat,
Gaunt ribs--poor innocent--
Bleeding foot, burning throat,
The guileless old scape-goat;
For forty nights and days
Followed in Jesus' ways,
Sure guard behing Him kept,
Tears like a lover wept.

In cadrul Sfintei Liturghii nu poate exista o delimitare clara intre "intim si vileag" (Liiceanu). Credinciosii prezenti sunt participantii unei rugaciuni comune si a unei celebrari care ii uneste, ii face sa comunice cu Dumnezeu si intre ei. Preotul se roaga pentru ei, ei se roaga pentru preot si unii pentru altii, isi cer iertare unii altora, toate acestea culminind cu momentul jertfei euharistice, intr-o simfonie de gesturi si comunicari lingvistice si meta-lingvistice, vizuale, auditive, olfactive (tamiia) care apartin registrului intim de comunicare. In acest sens, manifestarea liturgica a ramas de neinteles persecutorilor in perioada Bisericii primare. Este expresia cea mai sublima a implinirii cuvintelor Mintuitorului: "iubeste-ti aproapele", este "cerul pe pamint", dupa expresia lui Sf. Ioan de Kronstadt. In acest sens poti sa-i spui familie mare, dar nu in sens sociologic si antropologic, in care toata lumea ar cunoaste pe toata lumea pentru ca sunt tot aceeasi. In primul rind ca nu sunt toti mereu aceeasi, si apoi, prin impartasirea Duhului Sfint, se pastreaza nealterata configuratia personala a fiecaruia. Este o impartasire in iubire neamestecata, neschimbata, neimpartita si nedespartita, total diferita amestecarii din cultele orgiastice. De aceea si problema "spatiului public" este defectuos pusa, daca avem in vedere faptul ca toata marea este spre pescuire. Dupa modelul apostolic si al Parintilor, lumea intreaga este o mare de pescuit, asa dupa cum spune Insusi Mintuitorul Hristos: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni" (Mt 4:18) sau troparul: "si printr-insii (prin pescari) lumea ai vinat". Prin urmare, marea/lumea nu este proprietatea nimanui, ci este SPATIUL propovaduirii prin excelenta: "Mergeti si propovaduiti evanghelia la toata faptura!" (Mc 16:15). Aici este disjunctia intre propovaduire/evanghelizare si prozelitismul contemporan. Si aici vine si face lumina dialogul ecumenic, cel care este considerat prin sine insusi drept forma de evanghelizare. Spatiul de propovaduire este universal, el nu poate fi considerat proprietatea nimanui, caci a controla spatiul nu inseamna a controla proprietatea universului, ci doar prezenta in el (spatiu). De aceea cind spun ca toata marea este spre pescuire nu ma refer la faptul ca e marea cuiva anume, ci la pescuire ca apartinindu-ne. Accentul nu cade pe mare/spatiu, ci pe pescuire/actiunea in spatiul respectiv.

            Din nou, daca consideram ca spatiul de propovaduire este deschis (pescuirii minunate) atunci nu exista limite pentru discursul moral al Bisericii, adica nu exista limite superioare. Orice comparatie cu alta perioada istorica din viata Bisericii este nepotrivita, pentru ca Biserica are rolul tocmai de a sfinti spatiul (marea) in care propovaduieste (pescuieste), si nu in care doar sa ia pozitii, sa bea ceaiuri diplomatice si sa tina conferinte de presa, asa cum se cere insistent Bisericii noastre astazi. Ca sa nu se amestece cu statul, Biserica trebuie sa se delimiteze pe ea insasi nu de spatiul public, ci de ce se petrece intr-insul.

Acest comentariu a pornit ca reflecţie de la răspunsurile date de către doi dintre prietenii mei, Sititor şi St. Symeon. El face referire la ceea ce au scris ei. Îi rog să mă ierte! Scrisul ne face mai periculoşi decât suntem de fapt. Dar acest lucru nu înseamnă nici că nu mai trebuie să scriem şi nici că nu mai trebuie să dialogăm sau să fim prieteni în continuare.

Remarc uşurătatea cu care ne exersăm formulele stilistice sau căutăm să epatăm presupus ştiinţific, în ignorare totală a background-ului nostru care este unul mai mult sau mai puţin impropriat teologic. Aceeaşi rigoare pe care o aplicăm ingineraşilor români autoiluzionaţi teologi – după expresia Părintelui Doru – ar trebui să o aplicăm şi nouă, celor dintâi dintre epigonii „talk-showing-off”-ului teologic. Şi încă ce mai „offff”! Prea uşor suntem dispuşi să schimbăm haina teologului cu cea a sociologului nedeplin sau a filosofului de circumstanţă. Specia dezbaterii şi a polemicii ne sunt străine nouă, ortodocşilor români, de aceea a picat pe capul unor bieţi tineri prieteni ca noi să găsească drumul către limpezirea ideilor prin mânuirea prea liberală a verbului adversativ. Măsura identităţii tale o dă, se pare, nu profunzimea, nu discuţia la obiect, ci răsturnarea punctelor de vedere atunci când nu ne mai convin contraargumentele, bagatelizarea observaţiilor partenerului de dezbatere, minimalizarea întreprinderii de căutare a adevărului prin generalizarea propriilor noastre erori logice, sociologice ori teologice, mirarea di-simulată, punerea la îndoială a însuşi principiului dialogic pentru ca actul final să surprindă fie prin retragerea din dialog, fie prin crăcănarea aulică pe scaunul falsului arbitraj behavioristic semidoct.

          În Duminica Cincizecimii, Biserica îşi sărbătoreşte întemeierea, în aspectul său văzut, ce a avut loc prin Pogorârea Duhului Sfânt peste sfinţii apostoli. Evenimentul este descris la FA 2:1-13. Din acest moment Biserica îşi începe istoria, prin dezlegarea peceţilor „izvoarelor mântuirii” (Is 12:3; In 7:38), lucru care înseamnă bogăţie de har şi binecuvântare peste oamenii creaţi de Dumnezeu, cei care păcătoşi fiind, au fost răscumpăraţi de Fiul Întrupat (Rm 3:24).

        Câteva observaţii:

• orice discuţie despre Duhul Sfânt presupune o discuţie şi despre Biserică şi viceversa;

• concepţia organicistă despre Biserică, atât de criticată de filosofia politică, exprimă cel mai potrivit adevărul îngemănării membrelor şi organelor ca animate de Duhul Sfânt;

• Biserica îşi are temeiul în Jertfa lui Hristos pe Cruce, în acest sens descoperindu-se legătura dintre Trupul jertfit al Său şi trupul Bisericii, care suntem toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi. Sacrifiul acesta al lui Hristos pe Cruce este total, fără rest, neputându-se vorbi despre forme de sacrificiu: „Hristos este ardere-de-tot, adică întreg şi nu parte” (Sf. Chiril al Alexandriei). Aşadar o singură jertfă, totală, ce răscumpără întreg neamul omenesc.

• în tot aceeaşi măsură pe cât este trup al lui Hristos, Biserica este şi spaţiu, cadru de desfăşurare a Tainelor, văzute ca gesturi divino-umane de primire-sfinţire a omului şi sărbătorire a lui Dumnezeu; de aceea şi sintagma: situarea Bisericii faţă de spaţiul public pierde din vedere relaţia dintre Biserică-Om-Cosmos, ce presupune împrumutarea reciprocă a caracteristicilor de spaţialitate. Nu mai există Biserică sau lume/spaţiu (public), ci într-o primă etapă Biserică şi spaţiu (public), pentru ca mai apoi să vorbim despre Biserica Creştină ca spaţiu (public-privat). Biserica va include în sine Sfânta Liturghie, Sfintele Scripturi şi Euharistia, adică va fi trupul lărgit al lui Hristos ca loc al mântuirii/sfinţirii omului. Liantul tuturor cu toate este Sfântul Duh, Cel ce locuieşte în Hristos ca „plinătate a Dumnezeirii după trup” (Col 2:9).

• Faptele şi spusele Mântuitorului Hristos devin din acest moment pentru Sfinţii Apostoli – Evanghelie de propovăduit; darul Duhului Sfânt reprezintă de Rusalii o vedere retrospectivă activă, o punere în act a evenimentelor care, odată înfăptuite sau instituite cheamă la participare.

Rembrandt - Hristos potolind furtuna pe Marea Galileii
           

O sărbătoare parcă puţin ruptă din context, o Duminică ce vine după Înălţarea Domnului la cer şi precede Duminca Pogorârii Sfântului Duh. O Duminică banală? Ba deloc! Biserica a dedicat această zi Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic. De ce oare?

Pentru că la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) a fost formulată prima parte a Crezului, mărturisirea de credinţă creştină pe care o rostim astăzi în cadrul Sfintei Liturghii. În această primă parte creştinii îl mărturisesc pe Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, de o fiinţă (gr. omousios) cu Acesta. De aici şi formulele ce au făcut istorie: “lumină din lumină”, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

De reţinut:

-        fraza din rugăciunea Mântuitorului: “Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume.” (In 17:6). Acest lucru semnifică sfinţirea numelui lui Dumnezeu în noi, după cum se arată mai jos: “Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” sau în Rugăciunea domnească: “Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău!”. Dar sfinţirea numelui lui Dumnezeu s-a făcut în Însuşi trupul Mântuitorului, cel răstignit şi înviat, potrivit cuvintelor Sfântului Ioan de la începutul Evangheliei Sale: “Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In 1:12). Aşadar, una dintre temele centrale: numele lui Dumnezeu şi sfinţirea acestui nume în Hristos. Formula “sfinţească-se numele Tău" nu este doar o formulă retorică antică, ci exprimă adevărul pe care va insista Iisus Hristos şi în rugăciunea Evangheliei de astăzi; sfinţirea numelui lui Dumnezeu se referă şi la trimiterea Duhului Sfânt în Duminica Rusaliilor;

-        prin nerecunoaşterea de către Arie a dumnezeirii lui Iisus Hristos, se pierde numele lui Dumnezeu sfinţit în Hristos de către Duhul (Pr. Caraza); nu este vorba despre o formulă seacă din limbajul teologic de lemn, ci despre o temă mai veche – pe care nu o voi dezvolta aici –, aceea a invocării lui Dumnezeu cu numele Său: “Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: “Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?”. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: “Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis: “Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieş 3:13-14);

-        imaginea istoriei Bisericii din care facem parte este cel mai bine ilustrată de imaginea corabiei ucenicilor din Mt 14:22-26 sau Mt 8:24-26, corabie asaltată de valuri şi vânturi; potolirea furtunii, certarea vântului şi a mării de către Mântuitorul reprezintă puterea rugăciunii, a invocării Duhului Sfânt în Hristos, lucru indispensabil pentru orice teologie autentică.

Astăzi, de Înălţarea Domnului, câteva reflecţii prilejuite de alte câteva constatări. Am răsfoit mai multe site-uri şi bloguri, sunt deja saturat de săptămâni bune de inflaţia "teologică" ce te priveşte ostentativ de la fiecare colţ de blog, de ziar sau emisiune tv. Nici cărţile nu mă mai mulţumesc. Teologia nu se scrie, nu se citeşte, ci se trăieşte. Se scrie, adică, pe tablele inimii, în sensul dat de Evagrie teologului: cel care se roagă. Înspăimântător este când teologul nu e: 1) nici cultivat – cultura cunoştinţelor teoretice, a gustului, a credinţei religioase, a atitudinii, comportamentului, valorilor; şi 2) nici cultivat – cultura inimii, respectiv a spiritului, a fântânii cu apă vie în care să se coboare mintea în mişcarea ei chenotică isihastă, a candelei sufletului care să adape cu uleiul cel bun arderea-de-tot a minţii...

Teologia (mă refer întotdeauna la sensul pur al termenului) nu este parvenire, nu e rapt al nobleţei sau burgheziei spirituale, nu este nepotism al spiritului – moşire sau năşire de “spirite” isteţe; ci naştere din nou, botez al conştiinţei personale, nu din amvon, ci din cristelniţa slujirii aproapelui. În acest sens ucenicia alături de un părinte spiritual îşi poate revela minunatele sale valenţe precum conducerea ucenicilor, învăţarea lor, spălarea picioarelor, părtăşia bucatelor şi apoi deschiderea ochilor sufleteşti aşa cum a făcut Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină sau la Emaos.

Nu poţi să ai certificat de teolog, căci teolog este şi satana. Ancorarea în prezentul aproapelui tău, al celui care are nevoie de tine ca aproape, iar nu ca departe, este cea care îţi dă măsura teologiei tale.

Despre vrednicia fiecăruia, Constantin Noica spunea că eroul ştie că nu e erou (este erou pentru alţii), părintele ştie că nu e părinte (este părinte pentru alţii), sfântul ştie că nu este sfânt (este sfânt pentru alţii). Înseamnă că şi teologul ştie că nu e teolog - este teolog pentru alţii.

Am primit fiecare dintre acestea, de la tot atâţia părinţi spirituali (cinste lor!), pe care nu-i numesc aici: filosofia, cosmologia (patristică), metoda (germană), citirea Sf. Scripturi (cea liturgică), dialogul (ecumenic) şi rugăciunea (inimii). Desigur că nu împlinesc nici una dintre ele aşa cum se cade. Mai întâi de toate sunt foarte tânăr.

De reflectat: ce înseamnă “noul teolog”, în sensul Sf. Simeon Noul Teolog!

           Dacă aş fi consecvent cu mine însumi, ar trebui să întrerup acest blog.

Sfânta Cruce

            Repere

 Dialogul ecumenic reprezintă răspunsul pe care Bisericile creştine îl oferă căutării fără de sfârşit a omului recent (Patapievici). Problemele existenţiale ce apar astăzi sunt nu doar accidentale, hărăzite, cât mai cu seamă auto-provocate. Comunităţile se agregă aleatoriu, conjectural şi versatil, configurând tematic realitatea fugară, mobilă a Globului. Caracterul efemer implicat în orice construcţie social-lingvistică este resimţit la nivelul subconştientului colectiv şi cere după sine alte şi alte asigurări de stabilitate comunitară. În aceste condiţii însăşi ideea de unitate europeană are de suferit: unitatea se proclamă ad-hoc, pretins egalitaristă – cu trimitere la vulgata drepturilor omului – urmărind scopuri economice, sociale, politice, în realitate de cele mai multe ori cu caracter de dependenţă psihologică. După fiecare pas împlinit în vederea acestor scopuri, ceea ce rămâne descoperit este tocmai diferenţa culturală şi mai cu seamă religioasă. Abordate ideologic, acestea vor fi considerate obstacole în calea unităţii şi se va încerca nivelarea sau anularea lor, prin directive oficiale sau demersuri de grup – globalizarea este unul dintre procesele ce accelerează astfel de acţiuni. De fapt, diferenţele culturale şi religioase nu împiedică unitatea, ci agregarea.

Unitatea este cerută de un subiect cunoscător, cel care pentru a intra în legătură cu celălat foloseşte comunicarea. Dar comunicarea luminată de conştiinţă înseamnă dialog, de unde şi înţelegerea dialogului ca o comunicare continuă, cu scopul comuniunii. Altfel spus, dialogul nu se epuizează şi nu epuizează subiectul dialogal în atingerea unui anumit scop, ci acţionează dinamic în exprimarea de sine. Dialogul este modalitatea non-agresivă de abordare a alterităţii, ceea ce presupune un efort de cunoaştere a ta şi a celuilalt (într-un sens mai profund cunoşterea de sine vine în urma cunoaşterii celuilalt), ceea ce implică cele două teme ale crizei de conştiinţă în lumea contemporană: identitatea şi comuniunea.

Prin urmare, este paradoxal ca într-o Europă „unită” să lipsească dialogul ecumenic şi unitatea de conştiinţă religioasă. În cuvintele lui Aldo Giordano: „se poate imagina o Europă unită, dar cu Bisericile încă divizate?”

 Ecumenicitatea credinţei creştine îşi găseşte expresia în dialogul atât inter-confesional, cât şi intercultural, atunci când se are în vedere binomul Biserică-cultură. Nu poţi mărturisi iubirea lui Hristos fără dimensiunea dialogică a Evangheliei Sale, aceea exprimată în cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Mt 28:19). În acest sens, dialogul ecumenic este o formă de mărturisire a credinţei creştine, o mână întinsă peste timp, inimi şi naţiuni.

Familie creştină. Părintele Leonard şi Doamna Preoteasă Camelia

            Căsătoria, una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe, a reprezentat încă de la începuturile creştinismului o temă delicată, discutată în mod obişnuit în contrabalanţă cu monahismul. Dacă privim felul cum a ajuns căsătoria să fie una dintre Sfintele Taine, atunci vom observa că Mântuitorul Hristos confirmă prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii caracterul sacru al acesteia, aşa cum a fost el înţeles în majoritatea culturilor şi religiilor antice: unirea dintre bărbat şi femeie sub semnul divinităţii. Caracterul oficial implicat în căsătorie este unul universal, iar Biserica creştină îl va prelua întocmai, între unirea în faţa lui Dumnezeu şi cea a în faţa oamenilor trebuind să existe o legătură directă.
                Încă din vremea Părinţilor Apostolici se poate vedea cum Biserica acorda o atenţie deosebită Sfântei Taine a Cununiei. Sfântul Ignatie îi scrie lui Policarp despre cum pentru a obţine binecuvântarea lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia trebuie să se însoţească cu aprobarea episcopului.[1] Nu va lipsi mult până ce juristul Tertulian, Scriitor Bisericesc de limbă latină, va considera că fără aprobarea autorităţii ecleziastice orice căsătorie nu este decât desfrânare şi adulter: „Legăturile ce nu sunt declarate Bisericii pot fi considerate ca înrudite cu adulterul şi desfrânarea.”[2] De asemenea, tot el spune: „Unde vom găsi cuvintele care să exprime pe deplin fericirea acelei căsătorii pe care o consolidează Biserica, pe care o confirmă Împărtăşania şi pe care binecuvântarea o pecetluieşte; şi pe care îngerii o vestesc în ceruri, iar Tatăl o aprobă?”[3]

Iisus Hristos Mântuitorul vindecă un orb din naştere, despre care ucenicii Îl întreabă de ce este orb. Datorită păcatelor sale sau ale părinţilor săi?

Îmi imaginez mulţimea ucenicilor privind entomologic umbra aceea de cerşetor, mărunt, neîngrijit, slab, agitat. Şi orb. Dintr-o dată ucenicii nu s-au mai gândit la vindecarea lui, aşa după cum Mântuitorul vindecase de atâtea ori înainte pe unii sau pe alţii. Ci acum, s-a trezit într-înşii duhul mândriei teologice, găsind în bietul om orb exemplul experimental al păcatului: afecţiunea sa a fost tradusă imediat în păcat, moştenit sau dobândit. Răspunsul Mântuitorului este bulversant pentru orice moralist serios: nu a păcătuit nimeni, ci trebuie ca să se arate (gr. phaneroo) lucrările lui Dumnezeu în el. Sigur că nu există om fără de păcat în afară de Dumnezeu-Omul, dar aici Hristos ne arată mutarea accentului de pe Lege pe Har.

De reţinut:

-       lucrările lui Dumnezeu înseamnă tocmai compasiune, după cuvintele Sale de la Osea 6:6: “Milă voiesc, iar nu jertfă”;

-       Domnul Hristos face vindecarea folosind scuipat şi ţărână: cu pământul viu vindecă pământul viu…

-       Apa din scăldătoarea Siloamului cu care îşi spală orbul ochii unşi de Hristos cu tină semnifică apa Botezului, care dă “vedere” sufletului omenesc, prin spălarea de tina/haina omului celui vechi;

-       Asemănarea izbitoare a mărturisirii Mântuitorului, ca Hristos şi Fiu al lui Dumnezeu, cu cea făcută femeii samarinence: “Cel ce vorbeşte cu tine Acela este” – “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”;

-       Pentru a câta oară, vindecarea unui om de către Hristos înseamnă pentru farisei UN SCANDAL. Cum, de unde, de ce, nu se poate! Merită de urmărit mărturia celui însănătoşit, ca exemplu de teologie simplă, dar plenară:

“A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.  Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.  De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic.” (Ioan 9:30-33).

Familia creştină este un dar... barbat şi femeie, iubire şi sacrificiu...

Undeva, cândva, ni se spune cum Adam a pus nume tuturor animalelor... şi tuturor păsărilor cerului... şi tuturor fiarelor sălbatice. „Dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui”...

Iar Dumnezeu a zis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”...
________________________________________

The Christian Family is a gift... man and woman, love and sacrifice...

Somewhere, once upon a no-time, we are told that Adam gave names to all cattle... and to the fowl af the air... and to every beast of the field. „Bur for Adam there was not found any suitable (lat. similis) help for him”...

And God said: „It is not good that the man should be alone; let us make a suitable (similem) help for him”...

Michel Petrucciani e Giovanni Paolo II

Yes for the True Family

In Romania we have to support the family, the true one that is.

Please tell me, friends, do you like having in the near future a so called „family” of two people of homosexual orientation, adopting a child conceived through totally artificial insemination, cloned perhaps? What kind of education would that child have and most important how would he be brought up?

How horrible would be the face of humanity in such a scenario?

If not, let’s march for the gift of the family. I’m thinking of a slogan: We are normal and we care for it!

Astăzi, 18 Mai 2009, orele 12:00, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti a fost omagiat Pr. Prof. Dumitru Popescu, voce marcantă a teologiei dogmatice româneşti de la dispariţia Părintelui Dumitru Stăniloae şi până în prezent. Omagiile au fost aduse de către Decanul Facultăţii, Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu, conducătorul Catedrei de Teologie Sistematică, Pr. Prof. Dr. Tache Sterea, inspector Patriarhal, Pr. Prof. Dr. Gheorghe Holbea şi secretarul de stat la Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Prof. Dr. Adrian Lemeni. De asemenea, Părintele Profesor Dumitru Popescu a primit distincţia "Crucea Patriarhală", odată cu aprecierile Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Imagine din timpul conferinţei

             Conferinţa susţinută de Parintele Dumitru Popescu a avut în prim plan poziţionarea teologiei ortodoxe vizavi de calea argumentului filosofic, a conceptului autonom, antropocentric şi epuizant, concentrate în ceea ce Părintele Profesor numeşte cu modestie: „consideraţii ortodoxe”. Au fost trecute în revistă problemele fundamentale legate de originea religiei – teoriile evoluţioniste, raţionaliste, nativiste – ori de fiinţa religiei – monoteism, dualism, panteism, şi s-a discutat despre filosofia postmodernistă apuseană, cea care deschide calea „neoateismului contemporan”. Înregistrarea audio a evenimentului o găsiţi aici.

Părintele Profesor Dumitru Popescu omagiat

Ceea ce mi-a atras atenţia au fost observaţiile Părintelui Dumitru Popescu despre creaţionism şi evoluţionism. Creaţionismul păcătuieşte, spune Părintele Profesor, prin postularea unei lumi perfecte, instantanee şi fără apel, fără posibilitatea vreunui defect ulterior în sânul creaţiei. Dacă acest lucru s-a întâmplat totuşi, căderea a fost atât de gravă încât pentru restaurarea creaţiei omul nu mai poate face nimic, el fiind un element cu desăvârşire pasiv în iconomia mântuirii. Evoluţionismul postulează ideea unei lumi eterne şi perfectibile prin ea însăşi, fără nici un agent extern-imanent, printr-o dinamică fără raţiune. Ambele ideologii se vor a fi replici sau alternative la referatul creştin al Facerii. Părintele Profesor insistă pe istoria ideilor creaţioniste şi evoluţioniste (citându-l printre altele pe Yves Congar, cu a sa L’Église: De Saint Augustine à L’Époque moderne -  Părintele s-a referit la “raţiunile seminale”).

O discuţie despre creaţionism şi evoluţionism a mai avut loc la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti cu ani de zile în urmă, nu cu mulţi, este adevărat, pe vremea când eram student - 2000-2004. O poziţie elaborată şi asemănătoare cu cea a Părintelui Dumitru Popescu a fost susţinută atunci de către Părintele Profesor Doru Costache, cel care a ţinut să delimiteze teologia ortodoxă răsăriteană de contaminările ei deiste sau ateiste apusene. Cele mai importante studii al Părintelui Doru Costache în legătură cu acest subiect au apărut fie la editura Mitropoliei Olteniei: Viziunea teologiei ortodoxe asupra controversei creaţionism-evoluţionism. Elemente pentru un discurs despre metodă,  fie la editura „Eonul Dogmatic”: Irelevanţa controversei creaţionism vs. evoluţionism pentru Tradiţia Bisericii Ortodoxe  sau în revista „Tabor”: Între Apha şi Omega. Spre o teologie ortodoxă a creaţiei. 
        Aşadar teologia ortodoxă românească şi-a precizat pentru început poziţia faţă de ambele extreme ale interpretării originilor omului, într-un discurs închegat şi documentat patristic. Atât creaţionismul, cât şi evoluţionismul sunt nu doar teorii ştiinţifice, ci şi ideologii.  Amândouă pornesc din dorinţa omului de a da la o parte vălul tainei de pe referatul Facerii. Dureros este atunci când teologia ortodoxă prinde forma uneia sau alteia dintre aceste teorii.

Iisus şi femeia samarineancă

                  
                      Lui Dumnezeu Îi este sete. I se face sete lui Hristos, pentru că a ostenit de călătorie. La „fântâna lui Iacob” îi cere unei femei samarinence să bea: „Dă-mi să beau!”. Îi promite femeii că El îi va da apa cea vie, de care oricine va bea nu va mai înseta în veci. Ea e nelămurită. I se pare promiţător să aibe din această apă vie: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot!” (In 4:15).

-                     ca şi la Nicodim, ucenici şi farisei, registrul de interpretare al femeii samarinence este unul literal, orizontal; ei nu sunt deocamdată în stare să vadă dincolo de apă şi duh (Nicodim), dincolo de mîncare (ucenici), dincolo de de catapeteasma trupului Său, dărâmat şi rezidit în trei zile (farisei - aceştia nu Îl vor primi pe Hristos niciodată);

-                     deşi Iisus Hristos îi cere femeii samarinence să bea, nu ni se spune până la urmă dacă a băut sau nu; deşi ucenicii Îi aduc de mâncare, El le spune că o altfel de mâncare are să mănânce (împlinirea voii Tatălui); aşadar, nu despre mâncare sau băutură este vorba aici, ci despre împlinirea voii Tatălui şi împărtăşirea Duhului Sfânt (apa cea vie);

-                     „Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.” (In 4:18). Dar ce-mi este, Doamne? Îţi este Dumnezeu, în duh şi în adevăr.